"Discernământ – facultatea de a discerne, adică a deosebi, a distinge lucrurile unele de altele, a judeca limpede, cu pătrundere și cu precizie." (DEX)
Limpezime, claritate... în a alege, în a decide.
Este foarte important în primul rând să stabilim cine alege, cine decide?
Eu aleg/decid sau influențele/determinismele exercitate de impulsuri și atracții? Mă împinge ceva să aleg? Mă
atrage ceva să aleg?
Impuls – ceea ce mă împinge – poate fi orice instinct, nevoie naturală (Id-ul lui Freud) sau socio-cutural-economică (Supraeul lui Freud) ce creează o presiune, o forță cu un vector/sens către o direcție.
Atracție – ceea ce mă atrage – poate fi orice ceva material sau imaterial care este resimțit ca valoros, deci dorit (Id
+ Supraeu).
Sunt împins, tras sau aleg?
Eu aleg sau sunt ales?
Eu conjug verbele (acțiunile) sau sunt conjugat de ele?
147
Cum discern de unde vin dorințele, vrutele? Sunt ale mele? Adică eu vreau, doresc sau vin din bios, din cultură, din exteriorul a ceea ce numesc când spun "eu"?
Când spun "eu" mă refer la "eu" ("I", "Je") cel care conjugă verbele sau la "mine" ("Me", "Moi") cel care este conjugat sau care suportă acțiunea conjugării?
Cum fac diferența între eu și ego?
Și cum știu că eu nu aleg în orb?
Cum ajung să trăiesc eu și să nu fiu trăit de ego (acest complex de Id și Supraeu)?
Cum ajung să fiu liber și nu mânat și/sau condus de ego?
Cum mă iau în primire cu adevărat?
Pentru asta este în primul rând necesar să discern de unde îmi vin ideile/gândurile/imaginile și emoțiile/valorile etc.
Adică, din ce sursă izvorăsc. Din eu, din ego, din altceva sau de la altcineva exterior acestora?
Dificultatea de a distinge între eu (Sine) și ego (sine sau falsul sine) este că ego nu este doar reflectarea eului, ci și a instinctelor, a ideilor culturale, sociale, religioase, științifice, a evenimentelor externe etc... – toate astea se reflectă în ego ca într-o oglindă. Numai că oglinda asta este ca oglinda unui lac, se poate tulbura. Tulburarea poate deforma reflectarea, dar și reflectarea poate crea tulburare. Tulburarea este o emoție (în latină și engleză
"a pune în mișcare", "ce mișcă").
Când emoțiile (pozitive sau negative) te pun în mișcare, înseamnă că nu tu alegi/decizi, ci reacționezi la emoția x, în conformitate cu emoția x. Astfel, emoția devine motivație și aşa comportamentul este "colorat" de aceasta, iar gândirea devine "avocatul" ei, susținând-o.
Mai mult, ea poate determina și direcția cognitivă, tipul de ideație. aşa
148
Chiar și când o idee este reflectarea eului, ea poate fi deformată de "undele" provocate pe suprafața oglinzii, de emoții sau alte reflectări (din evenimente sau instincte...).
De aceea, în meditație mintea goală și liniștită este considerată o oglindă bună de a reflecta adevărata
"realitate a Sinelui".
În mistica creștină, la fel, "lupta cu gândurile" este o luptă
pentru golirea minții pentru a primi adevărul lui Dumnezeu. Sf. Serafim de Sarov s-a rugat continuu o mie de zile pentru a ajunge la această stare.
Ideea este nu să te împotrivești gândurilor, ci să le lași în pace, să nu le mai acorzi importanță, să nu te mai iei după
ele, după ce spun ele...
Ele sunt în spațiul minții, dar nu te mai tulbură, nu mai reacționezi la un gând (care îți povestește sau îți arată o imagine de pericol) prin reacție de frică și control/încordare. De asemenea, nu te mai ambalezi, entuziasmezi la un gând care îți "promite" ceva bun...
Nu te mai lași "furat" de ce va fi sau de ce a fost – de proiecție sau de amintire/memorie, ci rămâi în prezent...
Pasul doi este să poți rămâne în prezent centrat în tine și la evenimentele prezente…
Dacă nu ajungi liber, autonom de ideile/imaginile/emoțiile provocate de "evenimente" rămâi/devii dependent de ele, fie pe negativ, fie pe pozitiv. Acestea vor fi "declanșatori"
(în mod conștient sau sub/inconștient) de stări negative sau pozitive.
Astfel, le vei evita sau vei fugi de cele "negative" și vei alerga după cele "pozitive". Vei considera acest
"procedeu" ca fiind logic, firesc. Și este firesc, în conformitate cu instinctul de conservare...
Dar este un comportament adictiv. Numai anumite evenimente (aici intrând orice cuvânt, comportament al 149
altora, orice eveniment meteorologic sau întâmplare exterioară...) pot să-mi provoace o stare de bine. În lipsa lor mă simt gol de emoție. Și astfel apare dorința de a le avea, de a mi se întâmpla pentru a mă simți "bine". La fel, anumite astfel de evenimente (specifice) îmi creează stări
"rele"...
Suferința constă în faptul că împotrivirea față de ultimele mă face să fug chiar spre ele, iar fuga după primele să mă
îndepărtez mai mult. Voi sta mereu într-o încordare de a fugi de sau după…
De foarte multe ori, fugim chiar de starea de gol, de lipsă
a emoțiilor pozitive, de lipsă de "mișcare" plăcută în interior. De multe ori numim această stare plictiseală...
Și astfel, preferăm o stare negativă (mult mai ușor accesibilă nouă) decât să stăm în această lipsă. Pentru că
această lipsă o resimțim ca fiind lipsă de a fi...