"Moartea e ușoară, se întâmplă doar o dată. Viața e grea, trebuie să te trezești în fiecare zi."
Ca să trăiești este necesar să înduri chestii repetitive. Să
adormi și să te trezești în fiecare zi, să mănânci în fiecare zi, să te caci în fiecare zi, să... respiri în fiecare minut.
Necesită multă răbdare, să stau și să trăiesc toate astea.
241
Nu prea avem răbdare să stăm. Sărim dintr-o clipă în alta.
Nu știm unde, doar vrem să scăpăm de clipa care este.
Parcă ne strivește. Alergăm încolo, orice ar însemna acest încolo. Oriunde, dar nu aici, oricând, dar nu acum. Sărim tot timpul din clipă. Ne ajutăm pentru asta de fapte. Este necesar deci să facem mereu ceva, ca să "omorâm timpul".
Ce e timpul? Timpul vieții noastre, viața noastră. Ne omorâm făcând ceva. Adeseori întrebăm pe câte unul care e un mare făptuitor "ce te omori mă așa cu aia?", iar răspunsul este "păi vreau să scap..." sau "trebuie...", iar dacă aceeași persoană se întâmplă să nu aibă nimic de făcut, se neliniștește și spune că "trebuie să facă ceva, că
nu poate sta așa, nu se simte bine..."
Nu se simte bine să stea fără să facă, iar când face, vrea să termine... Vrea să scape și de nefăcut nimic și de ceea ce face.
Vrea să scape. Fuge mereu. Oare de ce anume?
Nu există un "încotro", doar un "de unde" și "de când". De aici și acum vrea să scape. Aici și acum se află în viață.
Asta e nașpa. E o trudă greu de suportat, de digerat, de trăit. E greu de trăit viața. Și fugim mereu din ea până ne salvează moartea. Dar când vine moartea, hop, stai că n-am apucat să mănânc și eu porția de viață... am fost ocupat să fug de ea prin diverse faceri, gânduri, frustrări...
Dar este așa o ușurare, o despovărare moartea asta. Și nu te plictisești murind. Durează puțin. Doar viața durează suficient de mult încât să te plictisești, când nu te omori cu făcutul...
242
Atacul la libertate este atacul la persoană, la esența acesteia, la ce este mai sfânt în persoană – este totală
lipsă de respect. Cu o astfel de persoană, care are această
atitudine, nu exista relație, pentru că această persoană
desconsideră persoana din fața ei. Este necesar să
înțelegem că cel care ucide trupul este mai benign decât cel care încearcă să ucidă sufletul, iar acesta din urmă este mai benign decât cel care încearcă să ucidă spiritul (persoana) pentru a intra în posesia trupului (a face ce/cum, când, unde vrea el) sau sufletul (a simți ce/cum, când, unde vrea el).
Este adevărat că nu se poate ucide spiritul, pentru că este indestructibil. Și nici sufletul...
Dar încercând să ucizi spiritul (libertatea), alterezi (nu ucizi) sufletul, adică poți sufoca, "ucide" simțiri ca iubire, dragoste, atracție etc…, mai ales la cei la care acestea sunt condiționate (majoritatea oamenilor).
Doar cei care au ajuns la iubirea necondiţionată şi/sau dragostea necondiționată, nu sunt influențați de atitudinea de atac la libertate. Dar ăștia sunt puțini și nu neapărat te pot și atrage în sens de cuplu…
Asta fac oamenii…
Cu intenții bune. "Stai mă aici să te iubesc", "lasă-mă să
te iubesc, să mă bucur de tine (cum vreau eu, când vreau eu, unde vreau eu)", "nu pleca, nu ai voie să pleci, să te duci, să mă abandonezi... că ai fi rău, m-ar durea...", "Stai aici pentru mine, cum vreau eu, nu cum vrei tu…" – adică
fii pentru mine, fii cum vreau eu, ca să mă simt văzut, simțit, auzit, ascultat, valorizat, prețuit etc., să-mi fie bine, să fiu fericit… De tine depinde fericirea mea…
Așa că, trebuie să dețin controlul fericirii mele. Dacă
depinde de tine, atunci libertatea ta, persoana ta (care nu poate depinde vreodată de ceva sau cineva în libertatea ei deplină) poate fi un pericol la adresa "fericirii" mele.
243
Ceea ce vreau eu de la trupul (fapte, acțiuni) și sufletul tău (simțiri, atitudini) pot să nu mai primesc dacă
persoana care le "deține" pleacă sau mai știu eu ce face.
De aceea încerc să creez lanțuri prin dependențe, prin șantaje, prin negocieri, prin amenințări, prin orice mijloace pentru a anihila "dreptul" de posesie al persoanei asupra sufletului și trupului propriu. Atac "proprietarul"
pentru a-l deposeda, pentru a intra ca un furător în posesia bunurilor sale, pentru a mă înfrupta din trupul și simțirile sale care îmi aduc atâta bucurie...
Nu pe el îl vreau, ci ce are el…
Ca să nu mai facem asta, este necesar să nu mai gândim și să simți așa...
Să nu mai vrem ceea ce vrem cu disperare – iubirea, dragostea și trupul cuiva care ne creează atâta plăcere, bucurie etc...
Ceea ce înseamnă să ajungem să fim noi izvor de așa ceva, să bucurăm noi pe noi și pe alții...
Când vrem cu disperare trupul, iubirea, dragostea cuiva, pierdem bucuria a ce avem, a ce suntem, că suntem…
63. Despre conceptul, expresia de "a te iubi/ierta pe tine"
A te iubi pe tine este un concept des utilizat, dar de fapt dăunător. Putem vorbi mai degrabă de acceptare de sine.
Iubirea are o singură direcție atunci când există – dinspre interior spre exterior. De fapt, o lași să treacă prin tine pentru că nu ține de tine să o creezi. Deci nimeni nu poate să iubească așa cum am zice că mângâiem, de exemplu.
Mângâierea o producem noi. Iubirea nu. Doar o lăsăm să
treacă prin noi către…
Utilizarea expresiei "să mă iubesc pe mine" sau nu, e ca și cum pot, dar nu vreau, mă abțin să mă iubesc. Nu este așa. Nu putem produce simțiri și în niciun caz iubire. Este 244
necesar să nu mă mai resping. Atât. Altfel ne putem trezi (cu acest concept destul de confuz și dăunător) că mă voi respinge tocmai pentru că nu mă pot iubi. Mă screm, mă
strădui și nu iese…
Când se întâmplă iubirea, atunci când ea trece prin mine către unde vrea ea, o simt în mine. Și când o simți în tine, ești plin de iubire.
Ce vrei să mai faci? Să o îndrepți spre tine? Să-i pui baraj să nu mai curgă unde vrea ea și să o reții?
Când simți iubirea nu mai simți "nevoia" de a fi iubit, de a primi (de la tine sau alții), pentru că ești plin, ai căcălău.
Tot așa și cu iertarea. Iertarea nu e a mea, nu e de la mine. Ea este un rezultat, un efect secundar al iubirii.
Când iubirea curge prin mine, nici nu se mai pune problema de iertare. Nu-și mai are sensul.
"Am spus 'iartă!' și apoi am simțit o iubire distrugătoare care a trecut prin mine și s-a răspândit în întreaga Creație, către toți." (Mitul Creaţiei)
Deci, dacă ceri fără "motiv ascuns dinlăuntru Numelui Său", vine. "Iartă!" este o cerere. Iar iertarea este iubire.
Iubirea este "simptomul" iertării. Așa și dragostea. Alt simptom. Tot așa și bucuria. Cum ar fi să spun, te iubesc, simt dragoste pentru tine, mă bucur de tine, dar nu te-am iertat. Sau invers, te iert, dar nu simt nimic. Dacă nu simt nimic din acestea, atunci am acceptat, am lăsat, dar nu am cerut iertare pentru tine. Ce înseamnă că cer asta?
Înseamnă că cer ca iubirea să treacă prin mine către tine.
Să te inund cu iubire, cu dragoste, cu bucurie. Când mă
bucur de tine, te văd, te vreau. Deci, când vreau să te văd, atunci cer iertare/iubire pentru tine. Când o primesc și trece prin mine, mă orientează către tine și întreaga atenție este la tine și atunci stau cu tine, simt dragoste.
Ăsta este efectul cererii sincere de iertare. Nu eu iert, pentru că nu de la mine izvorăște iubirea...
245
Atitudinea.
Să privim totul cu înțelegere, cu milă, cu blândețe și cu dărnicie, dăruire…
Asta este atitudinea.
Atitudinea ţine doar de noi. Numai de noi.
Și așa va fi lumină.
Căci va fi pace.
În mine, în tine și în jur.
Așa rămân, așa rămâi "prealuminat"...
64. Despre A Fi (necondiționat/liber)
"Dar vă spun: Nu vă împotriviți unui răufăcător. Iar dacă
vă loveşte cineva pe obrazul drept, întoarceți-l și pe celălalt;
şi dacă cineva vrea să vă dea în judecată și să vă ia haina, dați-i și mantia;
și dacă cineva vă obligă să mergeți o milă, mergeți și a doua milă.
Dați tuturor celor care vă cer și nu refuzați pe nimeni care vrea să împrumute de la voi.
Pregătiți-vă pentru vremuri mai rele decât aceste vremuri și pentru oamenii care fac mai mult rău decât acești oameni, și astfel veți prospera veșnic, iar Dumnezeu va spune: ,În sfârșit, au învățat să fie'." (Evanghelia Desăvârșirii, 14. Yeshua învață mulțimile căile curate ale inimii și ale vieții)
A învăța să fii...
Când se întâmplă asta?
Când las să pierd tot ce am sau cred că am – corp, sănătate, viață, respect, idealuri, dreptate... orice.
246
În textul de mai sus, Yeshua e Meshyha spune clar, iar în
"Săptămâna patimilor" o arată concret.
Atunci El nu s-a împotrivit la nimic. Nu s-a împotrivit arestării, scuipării, batjocoririi, calomniilor, lovirii, torturii, morții. De asemenea, nu s-a apărat împotriva cuvintelor de acuzație. A tăcut, nu s-a justificat, nu s-a explicat. Pe cruce fiind, a renunțat la Tot.
Rezultatul s-a văzut în Înviere.
În felul ăsta a arătat care este Calea către Adevăr(ata) Viață.
Care ar fi asta?
Prin moarte?
Nu. Ci prin a primi-o, prin a nu o respinge, prin a nu ne apăra/fugi de ea, prin eliberarea de orice putem avea și prin care ne putem condiționa existența fizică, sufletească, spirituală. Dar a te elibera nu înseamnă a respinge, ci a nu te crampona, a nu te baza, încredința, a nu-ți condiționa sentimentul de siguranță pe ceea ce ai, chiar dacă tot ceea ce ai e doar viața, pentru că asta ar însemna înrobirea spiritului de către materie, cinevaului de către ceva, stăpânului de către slugă.
Asta este robia păcatului, iar păcatul constă în a-ți pune siguranța în ceea ce ai, material, emoțional, intelectual, spiritual... – acesta este înțelesul versetului "...siguranța mea, aveauul, osânda mea" (Evanghelia Desăvârșirii, 15.
Yeshua învață mulțimea Calea rugăciunii și a spiritului) Deci, să învățăm să fim ar însemna să trăim orice, cu orice/oricine, oricum, oriunde. Să nu ne împotrivim, să nu respingem, să nu ne apărăm, ci să primim orice și să
dăm/dăruim orice oricui, oricum, oriunde necondiționat de vreun fel de raționament de genul "merit", "drept",
"corect"...
247
Iar să trăim înseamnă să ne bucurăm de faptul fundamental că suntem, nu condiționat de ce avem, de ce resimțim – plăcere, durere, suferință, fericire…
Însăși ideea că am, oricât de puțin, mă poate împiedica să
fiu deplin pentru că țin, mă țin de acel ceva.
Ajungând la nu am niciun ceva al meu pot învia, pot să
Fiu...
Deci, calea este renunțarea la agățare, la atașamentul față de ceva, orice.
Dar asta nu înseamnă detașare, indiferență, respingere, ci "a fi cu" fără agățare, fără a mă baza pe ceva.
Pentru asta este necesar să nu caut siguranța. Siguranță
înseamnă să mă asigur, adică să mă agăț, să mă bazez pe ceva. Să stau pe ceva. Să mă încredințez acestui ceva.
Odată ce vreau siguranță, restul decurge automat.
Nu mă pot împotrivi siguranței... Dau din mâini și din picioare cu disperare să mă agăț de ceva...
Dar senzația de necesitate a siguranței apare când mă
simt în pericol. Ideea de pericol, de amenințare este originea (ne)voii de siguranță.
În ce constă pericolul?
În a pierde.
Ce pierd?
Ce am.
Deci, ideea că am ceva (al meu) este originea ideii de pericol care este originea (ne)voii de siguranță, de apărare...
Dar ce am?
"Dragoste, Iubire, Vreaul, Credință am,
toatele Voia Nelimitării." (Evanghelia Desăvârșirii, 15.
Yeshua învață mulțimea Calea rugăciunii și a spiritului) 248
Dacă nu am și sunt conștient că nici nu pot să am nimic al meu, doar al meu, atunci nu mai există pericolul de a pierde. Nu mă mai împotrivesc, nu mai fug, nu (mă) mai apăr, nu mai lupt – nu mai sunt ne-împăcat. Fac pace, nu război. Sunt împăcat cu orice și oricine... oricum, oriunde, oricând. Sunt în pace.
"Prealuminat fieşte pace,
grăia Cel Nestrămutat,
Veşnicul Binecuvântat." (Evanghelia Desăvârșirii, 15.
Yeshua învață mulțimea Calea rugăciunii și a spiritului) Asta e Calea.
Ea e simplă.
E întotdeauna la îndemână.
Nu presupune niciun fel de efort. Niciun fel de putere.
Niciun fel de putință.
Presupune atotnepuntincioșie... pentru a învia întru A Fi, întru Ființă.
Atât. O simplă alegere. Un acord.
65. Despre implicare și lăsare/desprindere versus acaparare și respingere/abandonare
"Pentru Iubire este necesar Timpul, pentru Dragoste este necesar Spațiul. Iubirea este răbdare – acordare de timp; dragostea este dialog – acordare de spațiu."
Când iubesc (îmi) fac timp prin atenția pentru tine. Prin atenție ia naștere timpul. Prin atenția la tine eu îți dau timp – îți/îmi dau viață. Dacă o fac cu bucurie, este un câștig de viață. Dacă o fac fără bucurie, este o pierdere de viață.
249
Când "dau" dragoste fac loc de locuire pentru tine. Prin dragoste ia naștere spațiul. Prin simțirea de tine eu creez un loc, un spatiu, o lume în care să locuim împreună, unde să te ating și să mă las atins de tine. În acest spațiu ia naștere focul, căldura, arderea, mișcarea.
Dacă nu aloc suficient spațiu, suficient loc, focul se sufocă
și se stinge. Atunci înseamnă că nu am dragoste de dat pentru tine, ci de luat – îți iau spațiul, îl acaparez.
Dacă aloc prea mult spațiu, atunci focul poate fi mistuitor sau ne putem pierde, rătăci unul de altul.
Dragostea înseamnă apropiere – asta presupune spațiu pentru a mă putea apropia pentru a te atinge.
Suntem împreună atunci când suntem apropiați unul de altul, când eu îți fac loc în mine și tu îmi faci loc în tine –
când te primesc și mă primești. Dar pentru a te putea primi, este necesar să-ți fac/dăruiesc întâi loc.
Dragostea înseamnă chemare, invitație. Dragostea mea pentru tine este o invitație, iar tu ești invitatul meu.
Dacă locul pe care ți l-am dăruit în mine este prea mare, chemarea se transformă în strigăt de disperare. Dacă locul este ocupat, chemarea amuțește.
Este o deosebire mare, chiar dacă cu greu detectabilă, între polaritatea prindere-desprindere și polaritatea atașare-detașare/uitare, caracteristice timpului, iubirii. La fel,
între
polaritatea
apropiere-distanțare
și
agățare/cramponare (dependență)-separare/îndepărtare (rupere) caracteristice spațiului, dragostei. Iar acest lucru poate crea confuzii ideatice și valorice, precum și devieri atitudinale, pentru că termenii, constructele lingvistice au putere de structurare atitudinală mai ales prin sensurile implicite, conotative, decât prin cele denotative, explicite.
Unii dintre acești termeni sunt întâlniți ca sinonime în dicționare, dar există nuanțe care fac o diferență
semnificativă.
250
De exemplu, în cazul termenilor "prindere" și "atașare", diferența este că în "prindere" accentul este pus implicit mai mult pe intenționalitatea, volitivul, alegerea persoanei (ca în "ne prindem de mână", "te prind în brațe"...), în timp ce în "atașare" accentul cade implicit pe o stare sau mod de a fi (ca în "sunt atașat de ceva", "m-am atașat de cineva"...).
Prinderea și desprinderea fac trimitere la o dinamică
atitudinală a persoanei (ca într-un dans unde prinderile și desprinderile se succed pentru a permite mișcarea, curgerea), în timp ce atașarea și detașarea semnifică stări diferite. Atașarea ar semnifica mai degrabă o situație de fapt (fixă, nedinamică, chiar dacă are caracter provizoriu, nepermanent), de dependență (cu funcție de proteză) fizică sau afectivă, în timp ce detașarea ar reprezenta o situație de independență (cu sensul de nelegat, de sine stătător, chiar absent).
De asemenea, în cazul termenilor "apropiere" și "agățare", apropierea implică alegere, iar agățarea implică
accidentalul, apropierea implică respect, agățarea, nu.
"Cramponarea" păstrează caracteristicile agățării, dar nu mai este prezent accidentalul, ci din contra, o hiperintenție cu lipsă de respect (ca în mă agăț de cineva/ceva sau mă cramponez de cineva/ceva).
Polaritatea termenilor "apropiere-distanțare" implică
amândouă respect și alegere (ca în dinamica afectiv-sexuală), în timp ce polaritatea termenilor "cramponare-separare" implică amândouă ideea de forță exercitată fie asupra legării, fie asupra ruperii legăturii. Implică
atitudine de forțare, de impunere, deci de lipsă de respect.
Nu putem fi nicicând (în afara timpului) undeva (într-un loc, spațiu) și nu putem fi cândva (în timp) niciunde (în afara spațiului, în niciun loc). Fie suntem nicicând 251
niciunde, fie cândva undeva. Putem să ne referim la spațiu-timpul perceput în mod empiric sau la ceea ce se numește hiperspațiul-hipertimpul conceput teoretic, legătura dintre timp și spațiu este aceeași.
Când ne îndreptăm atenția undeva (de exemplu, cu ajutorul telescopului Hubble sau altul), cu cât ne uităm mai departe în adâncul universului, cu atât ne uităm/vedem mai mult în trecutul său – cu atât ne uităm mai mult la atunci, nu la unde. Se pare că atenția privește mai mult timpul, nu spațiul. Când suntem atenți la ce facem aici, suntem atenți acum – suntem în prezent. Nu putem face acolo, ci întotdeauna aici. Am făcut acolo, deci am făcut atunci – în trecut. Nu putem privi decât din prezent spre trecut, atunci când ne uităm, când acordăm atenție. Spre viitor este un efort de imaginație, de proiecție, de construcție virtuală. Când atenția este îndreptată spre viitor, ea nu este atunci, nici acum și nici aici, ci este alt-undeva (în spațiul virtual) unde
"făptuiește", construiește ceva dorit, cumva în afara timpului... pierzând timpul.
E foarte multă intenție în virtual. Intenția este în afara timpului și spațiului, dar le consumă pe amândouă.
Obsesionalul,
de
exemplu,
prin
hiperintenție
(hiperreflecție) în virtual, ajunge să aibă deficit de atenție și disfuncționalități în activitate. Hiperintenția afectează
timpul și spațiul – capacitatea de a fi aici și acum, dragostea și iubirea. Intenția fundamentală este vreau să
fiu. Bucuria de a fi este intenția fundamentală. Mă bucur că sunt, mă bucur de ce este, pentru că sunt, așa cum sunt, pentru că este, așa cum este. Dacă această
"capacitate" dispare sau lipsește (mai ales atunci când nu resimțim că avem un loc al nostru), atunci ea este compensată de o hiperintenție care se opune la cine/ce este, cum este. Forțează prin voință, prin hiperintenție o 252
modificare a cine/ce este pentru a atinge un scop, pentru a realiza ceva, a deveni cumva... altfel decât este. Astfel, intenția fundamentală se transformă în intenție de rang secund (intenție personală care se împotrivește la cine/ce/cum/că este), din "vreau să fiu" în "vreau să am",
"vreau să fac/să acționez", "vreau să devin" etc.
Când acționăm, când facem ceva, facem întotdeauna aici.
Când privim, când ne uităm, când suntem atenți la ce facem aici, este întotdeauna acum. Prin acțiune, prin faptă
acumul este ancorat în aici. Putem astfel să înțelegem de ce atunci când vrem să ne eliberăm sau să fugim de trecut sau viitor, o facem mai ușor prin acțiune, când facem o muncă. Făcând ceva, facem loc, creăm spațiu, un cosmos, o ordine, o coerență. Dacă acțiunea este automată, rutinieră, nu atrage atenția, prezentul – e doar un ritm fără timp într-un spațiu liniar fără loc. Dacă acțiunea este aritmică, nonautomată, atrage atenția, apare conştienţa –
atunci spațiul creat are loc, are un aici care invită/atrage un acum. Astfel este posibilă Prezența, atunci când este suficient loc.
Cu alte cuvinte, legătura dintre iubire și dragoste este fundamentală – întotdeauna sunt amândouă, chiar dacă
poate fi preferată mai mult exprimarea iubirii (atenția, răbdarea/a acorda timp, ascultarea...) sau exprimarea dragostei (atingerea, respectul/a acorda spațiu, fapta/a dărui...).
În prezență, în a fi prezent, sunt amândouă exprimate în egală măsură – sunt cu tine acum și aici, sunt prezent.
Când sunt prezent, sunt cu trupul (spațiul propriu) într-un anumit spațiu/loc (aici) dar și cu atenția (cu timpul meu) într-un anumit timp (acum).
Pot exista și "disproporții". Pot să fiu cu trupul aici, dar cu atenția în altă parte, precum pot fi cu trupul departe de tine, dar cu atenția (gândul, dorința, grija...) la tine etc.
253
Iubirea poate cădea în ispita rațiunilor conceptuale, a idealizărilor,
a
valorilor
cultural-spirituale,
intelectualizându-se, în timp ce dragostea poate cădea în ispita
rațiunilor
practice,
empirice,
a
valorilor
utilitare/funcționale
bioeconomice
de
tip schimb
comercial, visceralizându-se.
Astfel, iubirea se obiectualizează, devenind artefact mental, ideatic, iar dragostea se obiectualizează, devenind artefact faptic, un bun de schimb, de a face troc, de a cumpăra. Iubirea, neîmplinită în bucurie, încearcă să
compenseze (sublimeze?) luând calea cunoașterii prin explorare intelectuală, dă naștere ideilor în care apoi investește ca în proprii copii – propriile creații cu care se mândrește. Dragostea, neîmplinită în bucurie, încearcă să
compenseze luând calea acțiunii utile, dă naștere realizărilor,
scopurilor
atinse
(ca
surogate
de
sens/bucurie), sperând să primească la schimb împlinire.
Să luăm ca exemplu concret somatizările:
Atunci când simt că nu am timp să-mi rostesc "adevărul meu", acesta se împrăștie în gânduri și supraîncarcă
sistemul nervos. Sunt prea multe semințe împrăștiate și înghesuite în același timp în spațiul mental, fiecare în competiție cu toate celelalte. Apare nervozitatea și nerăbdarea. A nu apuca să spun ce am de spus, a-mi rămâne ideea în gât creează la nivelul tiroidei o încărcătură și un blocaj deopotrivă. Problemele de/la tiroidă sunt suprimări de idei. Suprimarea propriilor idei poate fi din cauza faptului că sunt prea delicat pentru a-l întrerupe pe celălalt sau pentru a nu-l ofensa prin ce am de spus sau pentru că nu consider că ce vreau să spun este prea important etc. Astfel, ajung să nu exprim, să nu mă exprim, să nu spun ce am de spus și așa apar probleme ale sistemului nervos vizibile mai ales în 254
funcționarea sistemului locomotor și pe piele, precum și probleme de funcționare ale tiroidei cu toate implicațiile/complicațiile ce rezultă de aici.
Atunci când simt că nu am spațiu, pentru că sunt prea lipit, atașat de mama (fără afecțiunea căreia nu cred că
pot supraviețui), apare o disfuncție a pancreasului. Sunt dependent sau în simbioză – inima mamei bate și pentru mine ca în uter. Astfel că ritmul meu cardiac este ca de sugar, alert (tahicardic) și tensiunea arterială este mică
pentru că fluxul sanguin al mamei (viața ei) face pentru mine, nu am nevoie de un aflux de sânge mai mare pentru a mă pune în mișcare, să fiu autonom. De asemenea, am hipoglicemie, pentru că dulceața dragostei materne este prezentă și nici nu am nevoie de energie prea multă, că
mama are grijă de tot. Atunci când sunt situații în care sunt nevoit sau solicitat să mă descurc singur, am senzația de leșin – îmi poate scădea și mai mult tensiunea și glicemia. Sunt bine legat de mama prin cordonul ombilical.
Dar dacă se întâmplă să simt că se rupe acest cordon sau că o pot pierde pe mama, poate apărea o disfuncție pancreatică pentru a asigura energia pe care simt că
trebuie să o am pentru funcționarea autonomă –
hiperglicemia și chiar diabetul. În plus, hipertensiunea ar putea să-mi dea și ea puterea de care simt că am nevoie pentru a-mi controla, gestiona viața și cu care nu sunt obișnuit. Pot apărea și comportamente dependente, adictive ca surogate de mamă pentru a menține la nivel simbolic prezența permanentă a ei. De cele mai multe ori autonomia (desprinderea) este resimțită în aceste cazuri mai degrabă ca singurătate, ca starea de a fi orfan.
Când tot ce fac trebuie să aibă un rost, pentru că așa am fost educat, atunci joaca este inhibată și glanda copilăriei, timusul (glanda bucuriei) se atrofiază sub asaltul 255
seriozității treburilor utilitare. Apar, în consecință, fluctuații de dispoziție ca efect al lipsei de a fi în prezent, ceea ce generează o permanentă mișcare în timp, fie către nostalgia trecutului, fie către grija viitorului. Astfel, sistemul imunitar va fi fie deprimat, fie în alertă. Această
stare conduce fie la insuficiență funcțională în sisteme, organe și răspuns de reacție lent, diminuat, fie la exces funcțional în sisteme, organe și reactivitate crescută a răspunsului. Insuficiența funcțională poate conduce la pierdere de substanță (cum ar fi osteoporoza), excesul funcțional poate conduce la inflamații recurente, la exces de secreții și de masă celulară.
În învățăturile înțelepciunii egiptene (Papyrus Insinger) este consemnat că "cea mai mică grijă sfărâmă oasele; ce-a mai mică bucurie întărește inima."
Tot ce se face cu bucurie este întăritor și încântător.
Pentru ca adevărul să nu se piardă în minte, el are nevoie ca inima să-l facă să sune. Prin sistola sa (contracția spațiului său), inima-i face vânt adevărului devenind cuvânt. Prin cuvântul rostit cu/în bucurie, ne situăm în cântare – Aleluia este adevărul cântat în încântarea bucuriei (veșniciei).
Pântecele este cosmosul, spațiu-timpul, casa unde în căldura căminului se reunește întregul univers în mișcare, aici e un permanent schimb (comerț), dialog, viață de relație între "universul exterior" și "universul interior". Aici poate fi un loc al armoniei sau al dizarmoniei, digestiei sau indigestiei, integrării sau neintegrării/dezintegrării, al păcii sau al conflictului/războiului. Focul căminului poate fi cald și primitor sau fierbinte și mistuitor. De asemenea, el poate fi stins și locul să fie rece, înghețat.
Aici este un loc al lui împreună, un loc de împărtășire, de uniune.
256
Dar dacă, de exemplu, există credința că "universul exterior" este un loc periculos, că ceva din acest univers poate să-mi facă rău într-un fel sau altul, atunci o să am repulsie, reacții de respingere la "toxicitatea" a ce primesc în pântecele, cosmosul meu ("universul interior").
Reacțiile pot fi de la vomă, diaree la febră, erupții cutanate sau simptome mai grave. La fel se întâmplă, dacă înghit ce nu-mi place (dacă simt că nu am spațiu de retragere, de mișcare).
În concepția isihastă a părintelui Ghelasie de la Frăsinei, prin buric intră "energiile de viață ale naturii". Postura preferată a practicanților isihiei, atunci când sunt în rugăciune, este în genunchi, cu capul plecat și privirea ațintită pe buric, pentru că Hristos (Fiul) a coborât în lume și, ca Pantocrator, este 'buric al universului" (în ortodoxie, când se face semnul crucii, când se spune "în numele Fiului", cu primele trei degete unite se atinge buricul).
Când venim pe lume, ne legăm de cosmosul, lumea interioară a mamei prin cordonul ombilical în ziua a opta de sarcină. În felul acesta "ne racordăm" la univers prin intermediul mamei. Când ne naștem, prin buric dezvoltăm un "cordon ombilical" cu cosmosul, lumea exterioară, cu
"universul exterior" în care sălășluim, cu Natura (Pachamama la indigenii din Anzi) de la care primim
"energiile de viață". Dezvoltându-se în pântecele mamei, fătul este în contact intermediat cu întregul univers. Dacă
mama este în relație bună (în pace, nu în conflict, nu în război/în apărare) cu lumea exterioară, atunci și pântecele ei (lumea interioară) este în armonie și fătul va dezvolta încrederea primordială. Relația cu universul, ca lume primitoare (ca o mamă) este consecința acestei încrederi dezvoltate în pântecele mamei. Dar dacă, de exemplu, mama nu are o relație bună cu lumea, pentru că
o considera periculoasă (plină de microbi "răi" și/sau alte 257
substanțe/fenomene dăunătoare), atunci încordarea abdominală va obtura curgerea "energiilor de viață" ale naturii prin buric și pântecele mamei va fi o lume agitată, nesigură, temătoare. În felul acesta fătul nu va dezvolta încrederea primordială și se va simți temător în lumea în care se va naște. Nu se va simți bine primit în această
lume, încrederea va fi șubredă, relațiile cu ceilalți și cu întreaga natură vor fi dominate de teamă și suspiciune.
Predispoziția la inflamații și infecții vor fi simptomele cele mai vizibile ce vor arăta această relație conflictuală cu lumea.
Alte exemple la acest nivel, pornind de la deficit sau exces de timp sau spațiu, ar fi următoarele.
Dacă este vorba despre un deficit de timp în relația mea cu o sarcină sau cu ceilalți (simt că nu am suficient timp), atunci nu am răbdare și senzația va fi de "nervi la stomac".
E ca și cum aș vrea să procesez mai repede, dar nu am ce, pentru că evenimentele se mișcă prea încet sau ceilalți se împotrivesc voii mele. Dacă am exces de timp, simt
"neliniște în stomac", adică plictiseală. As vrea să
procesez ceva, dar nu am sau nu știu ce. Așa pot apărea la stomac, de exemplu, hiperaciditate, gastrită, ulcer.
Dacă este un deficit de spațiu, dacă nu sunt lăsat să mă
desfășor, dacă mi se impune, atunci simt revoltă și furie localizată în ficat, precum și afecțiuni la acest organ. Dacă
este un exces de spațiu, dacă nu este nimeni aici cu mine, atunci simt mânie localizată în splină. Tulburarea funcționării splinei o poate afecta pe cea a ficatului.
Ideea că universul este periculos și că viața este în pericol (sentimentul că nu am/mi se face loc pe lumea asta, că
nu sunt primit, dorit), că este necesară o permanentă
vigilenţă de a mă apăra, îmi supraepuizează rinichii prin exces de funcționare. De asemenea, autoconstrângerile rezultate din această permanentă înarmare și stare de gardă, îmi afectează plămânii – libertatea de relație. Dar 258
și picioarele, atunci când este afectată libertatea de mișcare. În special articulațiile se rigidizează la încordarea de apărare, iar ideile fixe, rigide (spațiul îngust) fibrozează
țesuturile.
În subsol sunt rădăcinile ce ajung în potențialitatea infinită
de unde porneşte instinctualitatea generatoare –
intenționalitatea primordială, "vreau să fiu", "vreau să
fie", pofta de a fi a ființei.
Aici, timpul prin mișcare ciclică se face ca un spațiu, iar spațiul prin pulsație ritmică se face ca un timp.
Potențialitatea multidirecţionalității timpului (Yang) poate face trecerea de la linearitatea temporală (trecut-prezent-viitor, unde prezentul reprezintă deplasarea punctului pe linie) la tridimensionalitatea temporală (unde trecutul, prezentul și viitorul sunt toate trei coordonate așa cum sunt coordonatele spaţiului înălțimea, lungimea și adâncimea, astfel că deplasarea se poate face în oricare din cele trei direcții – prezent-viitor-trecut sau prezent-trecut-viitor sau viitor-trecut-prezent sau trecut-viitor-prezent etc.).
Potențialitatea pulsației spațiului (Yang), ca sistola și diastola inimii sau ca dilatarea și contractarea în alternarea inspirație-expirație, creează ritm, o deplasare înainte și înapoi sau sus-jos sau stânga-dreapta, ca un pendul, ca valurile mării. Această mișcare creează
deplasare prin care se punctează evenimente ca direcție de orientare în "timp". Ritmul (vibrația) este timpul spațiului, echilibrul său, adică măsura sa, ca în muzică.
Prin ritm, spațiul apare liniar ca timpul. Prin ritm spațiul se mișcă. Mișcarea (deplasarea, acțiunea, viteza) este timpul spațiului.
259
Câteva exemple la acest nivel pornind de la deficit sau exces de timp sau spațiu ar fi următoarele.
Deficitul sau excesul de spațiu îmi poate crea sentimentul de lipsă de sprijin, datorită lipsei de structurare a spațiului
– vezica urinara și rectul pot fi afectate, de exemplu, tonicitate slabă a vezicii urinare și încordare rectală.
Sentimentul dominant este că nu am pe ce să mă bazez, să mă așez, să stau. Pot fi în lentoare energetică, fie în acțiune agresivă, competitivă. Deficitul de spațiu poate fi datorat faptului că nu mi-a fost lăsat, că am fost înghesuit fie psihic, fie fizic. Excesul poate proveni de la experiența că nu a fost nimeni aici, prea mult gol.
Pofta de viață este afectată. Vreau să fiu nu este afirmat, ci condiționat, jetul energiei de viață este slab, iar continența slabă. Se alternează între lipsa de tonus și contracții spastice. Este prezent un deficit de intenționalitate, de inițiativă, de dorință de a fi.
Deficitul de timp poate crea la nivelul acesta o inhibiție de generare Yin (energie dependentă de timp, de acordare de timp, adică de atenţie, de iubire – de Yang) și un exces de generare Yang (energie dependentă de spațiu, de acordare de spaţiu, adică de îmbrăţişare, de dragoste –
de Yin). Adică la sentimentul că nu am timp sau nu este timpul, organele genitale feminine intră în deficit de funcționare (se inhibă capacitatea de procreare), în timp ce organele genitale masculine intră în exces de funcționare (se excită capacitatea de procreare). Excesul de timp poate inversa tendințele.
Pentru a ne naște din nou, este necesar să trăim murirea, fenomenul de a muri. Asta înseamnă să trăim tot ceea ce simțim în acele momente. Ele nu pot fi imaginate, nu pot fi simulate. De aceea este necesar ca acest proces să fie trăit pe viu...
260
Acest proces include rupere, desprindere, abandon, părăsire, precum și toate simțurile asociate. Le simțim în toată ființa și cu toată ființa. Dar majoritatea covârșitoare a oamenilor se amorțesc, adică se mortifică pentru a nu simți.
Sunt multe procedee de mortificare. Unele sunt atitudinal-intelectuale, altele atitudinal-comportamentale, altele se referă la ingerarea de substanțe.
Există în om o frică fundamentală de simțire la care reacționează reflex prin a scăpa cât mai repede de ea.
Emoție înseamnă ceea ce pune în mișcare (din latinescul
"emotio" – "ceea ce mișcă").
De ce (ne) "mișcă" ceea ce numim emoție?
Când spunem că avem o emoție, întotdeauna simțim ceva. Îi punem sau nu un nume, o etichetă, dar în esență
aceasta este o simțire. Ceva din lumea fenomenală
interioară sau exterioară în dinamica (schimbarea) sa exprimă ceva ce ne impresionează într-un fel – ne atinge într-un anume fel. Capacitatea de a fi atinși este capacitatea de a simți, de a avea emoții. Este oportunitatea de a le trăi.
În primul rând, această oportunitate este tot timpul prezentă. Tot timpul simțim ceva, fie că doar simțim că
suntem sau... că simțim că nu suntem.
Când suntem departe de cineva drag, simțim ceva ce îl denumim dor, când ne despărțim de cineva drag, simțim ceva ce denumim durere, tristețe, când ne certăm cu cineva, simțim ceva ce numim furie, când ne întâlnim cu cineva drag, simțim ceva ce numim bucurie...
Ce facem însă când această oportunitate apare?
261
Din momentul în care simțim acea emoție, ea ne atrage atenția și caută să-și facă un loc în noi. Ni se pune în față
ca fiind semnificativă și importantă pentru noi – caută
atenția noastră. Și, de asemenea, își face loc în corpul nostru, pentru a ne atinge. Iar noi facem tot posibilul să
scăpăm de ea, fie prin abaterea atenției pentru a-i nega existența sau importanța, fie ne străduim prin intenție să
o reprimăm, să o alungăm, fie să o anihilăm prin disecția analizei intelectuale sau încordare corporală. Uneori, ne folosim de energia ei să creăm artefacte intelectuale, idei poetice sau de altă natură. Când o simțim în corp, atunci ne punem în mișcare pentru a o drena, pentru a consuma cât mai repede această energie, eventual în producerea de artefacte fizice cu valoare estetico-culturală sau social-utilitară. Indiferent dacă emoția se arată la nivelul atenției sau în spațiul corpului nostru sau în amândouă, ea nu este bine primită și intrăm automat în reacția de respingere. O
respingem prin instrumentele intelectuale sau prin acțiunile fizice.
În cazul emoțiilor etichetate ca negative, s-ar putea spune că aceste atitudini sunt justificate de instinctul de conservare, de disconfortul creat, de nocivitatea și toxicitatea lor, de efectele lor dăunătoare asupra calității vieții.
Este o justificare aparent logică, dar falsă.
De ce este falsă?
Pentru că la fel facem și în cazul emoțiilor pe care le numim, încântare, extaz, bucurie...
Să luăm exemplul bucuriei.
În momentul în care simțim ceea ce numim bucurie, simțim și conștientizăm în ființa noastră o cantitate de energie ce tinde să crească și să ne cuprindă sau să se infuzeze în întreg spațiul corpului și să capteze întreaga atenție a minții. Acest fenomen este valabil pentru orice 262
simțim, pentru întreaga paletă de emoții de la durere la bucurie.
Dar bucuria, ca și durerea, este resimțită ca o doză
intensă de viață. Ce facem când simțim asta?
Majoritatea oamenilor jubilează la simțirea bucuriei și urlă
la durere. În latină "jubila" înseamnă "a țipa de bucurie".
Nu este diferit de a te tângui, a urla, a țipa de durere. Este o descărcare a acestei energii prin mișcări corporale, precum și prin glăsuire vocală ca un șuvoi de idei și imagini ce țâșnesc afară împachetate sub formă de cuvinte sau interjecții în cazurile de intensitate extremă.
Oamenii au dezvoltat de-a lungul timpului forme de descărcare colectivă (jubileuri) în formule culturale a acestor emoții, a acestor energii. În timp, funcția de detensionare energetică a fost înlocuită, cel puțin parțial, de funcția de celebrare cu sens istoric, mai detașată
emoțional. De aceea, pentru descătușarea energiilor blocate de-a lungul timpului a apărut nevoia unor adjuvanți sub forma drogurilor, pe lângă cea inițială a povestirilor mitologice în expresie verbală și corporală –
dansul. Funcția acestora era aceea de stimulare și de creare a unui fond comun emoțional care să se constituie în liantul ce ține comunitatea unită într-o trăire comună.
Este vorba despre nevoia ca la o celebrare, sărbătoare anume, participanţii să aibă aceeași "încărcătură"
emoțională, să fie pe aceeași "lungime de undă".
Această strategie de "creare de stare" poate fi constatată
la evenimente culturale în grupuri mari de oameni (ritualuri cultice, spectacole culturale, petreceri), dar și la întruniri mai restrânse (ritualul meselor în comun sau consumul de substanțe care să inducă o anumită stare).
Este reproducerea "reglementată cultural" la nivel social a nevoii de descărcare emoțională. Doar că apare un fel de condiționare emoțională legat de participarea la o anumită
acțiune. În aceste acțiuni formale, social-culturale, 263
"trebuie" să ai o anumită stare, emoție pentru a participa la ele. La înmormântare "trebuie" să fii trist, la petrecere
"trebuie" să fii vesel, la o întâlnire "trebuie" să fii entuziast etc. Avem de ales să ne prefacem ca și când am fi în acele stări, ceea ce este posibil, dar cu un consum uriaș de energie sau să ni le inducem artificial, atunci când acestea nu există în mod natural.
Apare în acest fel un conflict între starea naturală a unei persoane într-o situație dată și regulile social-culturale impuse pentru acel tip de situații. Dacă am emoția
"corespunzătoare", nu mă mai prefac, nu mă mai strădui, nu mai depun efort, mă comport ca atare în mod ușor, așa-zis autentic. Îmi vine să fac ușor acel lucru, deci am impresia, senzația că sunt eu însumi. Problema este că
acea stare nu este provocată de o emoție reală, ci de substanțe care creează "ca și cum-uri" senzoriale – ceea ce conduce la dependență. Voi simți, de exemplu, "ca și cum" sunt relaxat și bucuros după ce beau două pahare cu vin. Fără asta, sunt în starea în care se întâmplă să fiu în acel moment, dar care să nu corespundă situației și astfel pot să le stric dispoziția celorlalți. Apelul la substanțe (sau alte strategii, cum ar fi activități), nu este doar pentru a stimula producerea de "emoții", ci și de a le inhiba, reprima, dizolva pe acelea (adevărate) care nu corespund situației.
Deci, problema își are originea în necesitatea socială de a fi în starea potrivită pentru a corespunde situației sociale respective, de a putea să te integrezi social. De-a lungul istoriei societăților umane, consumul de substanțe și activități care induc stări a fost promovat social, religios-politic pentru a controla trăirile persoanei (ca element al grupului), din nevoia de siguranță.
În timp, această practică s-a "secularizat", devenind un procedeu cotidian în încercarea individuală de a manipula stările de dispoziție, de a ne "crea", fie "buna dispoziție", 264
fie "reaua/proasta dispoziție" dacă situația o "cere". Așa-zisa nevoie de autenticitate este condiționată de nevoia fundamentală de a fi în acord, de a fi coerent. Doar că în cazurile descrise mai sus se realizează un acord/o coerență parțială (și aceasta prin "instrumente" cu costuri prea mari și care pot avea efecte de multe ori contrare scopurilor),
de
exemplu
doar
între
situație,
expresie/comportament și stare, nu și emoție – aceasta fiind negată sau reprimată. Cu cât societățile sunt mai dezvoltate și mai diversificate, nevoia de control este asigurată de "pâine și circ" pentru a asigura controlul. Se
"stârnește" prin impresia creată de spectacol, de dramă
"chef", "poftă", "dorință" și apoi se asigură posibilitatea de a le satisface.
Indivizii acestor societăți nu mai sunt capabili de a trăi stări reale, pentru că au reprimat emoțiile care le puteau
"produce" în mod natural, ca fiind inadecvate social. Astfel că acești indivizi "amputați" sau "civilizați" au nevoie de spectacole și drame (și alte instrumente, fie formal-culturale, fie informal-cotidiene) ca să le creeze stări prin care să aibă senzația că trăiesc... ceva. Să spună "m-am simțit extraordinar de...", căci în mod ordinar, adică
obișnuit, nu simt că trăiesc – nu sunt nici vii, nici morți.
Acest simptom caracterizează decadența unei societăți, care întotdeauna se caracterizează pe sine ca o civilizație perfect dezvoltată.
În "Minunata lume nouă" Aldous Huxley face o descriere nuanțată a acestor dezacorduri între emoțiile naturale și stările de coerență artificiale între comportament și dispoziție.
Dar de ce această nevoie de descărcare a emoției?
De ce să descărcăm, de exemplu, bucuria după ce abia am apucat să o simțim?
265
Toată viața ne dorim bucurie, căutăm prin diverse strategii să o producem, să o dobândim și... când o simțim în ființa noastră, ne vine să o descărcăm imediat?
Pare o atitudine contradictorie...
Pentru a înțelege această contradicție aparentă este necesar să coborâm (sau să urcăm?) de la nivelul social-cultural la cel individual, personal. Este necesar să vedem mai clar ce se petrece de fapt la nivelul simţirii personale.
Din toate dialogurile pe tema simţirii bucuriei (și a altor emoții, dar aici ne interesează bucuria pentru că la nivelul ei se întâlnește contradicția despre care am vorbit) s-a desprins un numitor comun.
Acesta poate fi sintetizat în următorul dialog tipic.
"- Ce simți acum concret, când spui că simți bucurie?
- Îmi vine să sar în sus, să alerg, să o strig...
- Ce anume vrei să strigi?
- Ce simt.
- Ce anume simți?
- Ceva vibrează, arde în mine...
- Și ce faci tu cu ceea ce "vibrează" în tine?
- Păi, nu știu ce să fac. Pot să fac ceva? O exprim, o descarc...
- Poți s-o lași acolo unde o simți?
- Unde? În mine?
- Da...
- Păi, simt că mă copleșește, că e prea mult, prea plin...
- Că te inundă?
- Da. Mă inundă... și mă încleștez să nu mă omoare.
- Bucuria te omoară? Adică ce simți?
- Că mă sufocă, că mă pierd... că nu o să mai fiu eu.
- Dacă bucuria îți inundă întreaga ființă, tu dispari?
- Da, așa simt, că nu mai am loc...
- Tu, ca să fii, trebuie să ai un loc al tău gol de orice simțire, chiar și de bucurie?
266
- Pare ciudat, dar așa este. Parcă nu putem coexista în același loc, ori eu ori ea..."
Ceea ce reiese din acest dialog tipic este că simțirea unei emoții peste o anumită măsură, intensitate tinde să
copleșească ființa, inundând-o. A copleși înseamnă a cuprinde din toate părțile. Te simți năpădit, năvălit, invadat, inundat așa cum un burete se umple la refuz cu apă.
Sentimentul este că ești doborât, că ești pradă.
Cine?
Eu.
Dacă las, de exemplu, bucuria să mă inunde, apare ideea că nu voi mai fi eu, ci devin bucurie. Dar la ce bun, dacă
eu sunt nimicit?
Avem aici de-a face cu o idee/credință bine înfiptă în adâncul nostru, că dacă nu păstrăm separarea dintre eu și non-eu (între eul cunoscător/trăitor și ceea ce este de cunoscut/de trăit), dispărem. Cu toate că în analogia cu buretele, acesta nu devine apă, ci doar plin de apă, dar nu se îneacă, nu se distruge, nu se degradează – rămâne același burete pe care poți să-l storci de apă și să-l îmbibi la loc.
În cazul de față este vorba despre eu și simțirea mea, despre eu și a simți. Dar eu sunt cel care simt, cel care conjugă acest verb. Cum pot crea o astfel de separare?
De exemplu, dacă din "eu sunt", "eu simt că sunt"
scoatem/separăm pe eu, ar fi ca o viață fără eu, fără
subiectul trăitor, iar dacă scoatem verbul, ar fi ca un eu fără viață, fără trăire, singur...
Noi încercăm să drenăm din preaplinul, preamultul simţirii (chiar dacă aceasta este bucuria după care tânjim) pentru a nu face septicemie de bucurie, de trăire, de viață...
267
O facem în multe feluri. Le denumim în genere modalități de exprimare. Exprimăm bucuria (și alte emoții), adică o exteriorizăm, o dăm afară prin cuvinte, povești, gesturi, mișcări, fapte pentru a nu ne copleși.
Interesant este că termenul copleșire provine din latinescul "complexire" care înseamnă "a îmbrățișa". A îmbrățișa o emoție, a o simți, a o trăi în definitiv necesită
a o lăsa să mă copleșească, să mă inunde. Ea, orice emoție ar fi, caută să-și facă loc în ființa mea, îmi caută
atenția ca un copil...
Dar eu ce fac?
Caut să scap imediat de ea printr-un act ejaculator pe care-l denumim satisfacție. Satisfacția este o descărcare imediată, o consumare a emoției pe care o denumim act de trăire.
Mulți actori utilizează emoțiile simțite, generate în viața din afara scenei pentru a da "trăire" personajelor pe care le joacă. Folosesc acest "carburant" pentru a excela profesional, dar este pe de o parte secătuitor și, pe de alta,
creează
dependență
ca
predilecție
de
descărcare/drenare a trăirilor. Alți oameni apelează la drenaje ca workaholism, logoree, ticuri etc. sau la amorțirea trăirilor care tind să fie copleșitoare (împovărătoare) prin substanțe anestezice sau prin abaterea/evitarea atenției.
O emoție (orice nume i-am pune) vrea atenție (să-i acordăm timp, să fie iubită) și să fie îmbrățișată (să fie primită, să aibă loc, să i ne dăm – vrea dragoste, adică tot spațiul pe care îl avem de dat).
Un alt aspect al paradoxului eului este nevoia de identitate, de a fi identic cu, de a aparține unui grup ființial, conceptual sau fizic. Pentru că dacă scoatem verbul din propoziție, eul se crede în siguranță de a nu fi 268
nimicit, dar rămâne singur. Atunci, pentru a rezolva problema singurătății, el încearcă să găsească (sau să
creeze?) un numitor comun cât mai mare prin a fi identic cu, încercând cu disperare să mențină la numărător elementul de distincție, de separare pentru a nu dispărea în anonimatul numitorului comun. Este un efort continuu de a menține acest echilibru fragil, dar este o tensiune pe care el o numește dezvoltare de sine, lupta pentru viață, afirmarea, realizarea vieții...
Se poate spune că trăim într-o permanentă ambivalență
existențială, în care fugind de simțire pentru a nu fi nimiciți, ne găsim singuri, separați de propria ființă și viață, apoi fugim de singurătate, căutând să ne identificăm, să introducem în noi numitor comun (de regulă prin proprietăți conceptuale sau fizice) pentru a ne apropia de ființa celorlalți, dar evitând propria ființă.
Facem asta prin cramponarea și dependența posesivă, de multe ori cu disperare.
Evităm astfel contactul, trăirea, simțirea propriei ființe, a emoțiilor, prin posedarea conceptuală și fizică a ființei celuilalt. În felul acesta, la adăpost de propriile emoții nimicitoare, eul poate simți, gusta adierea emoțiilor celuilalt. Le poate atinge, se lasă atins pentru că acestea nu-l pot inunda, pentru că separarea între eu și tu este asigurată ontologic – ființa ta, ce simți tu, emoția ta te poate nimici doar pe tine.
Dacă actorii buni infuzează din propriile emoții cu viață
personajul pe care-l joacă, ceilalți oameni (spectatorii) caută să extragă trăire din ceilalți care își trăiesc emoțiile, pentru a da un pic de viață personajului care cred că sunt, fără însă a se pune în pericolul nimicitor reprezentat de emoții – pierderea individualității, a unicității pe care ei cred în mod eronat că o asigură prin separare.
269
Uneori, în cazuri patologice, chiar noi suntem cei care încearcă să provoace, să determine în ceilalți simțiri, trăiri pentru a gusta și noi din ele. Ceva de genul trăiește tu, riscă tu să am și eu puțin de la tine, dar în siguranță.
În cazuri subpatologice, cu toții preferăm să trăim intens emoțiile personajelor din cărți sau filme în siguranța fotoliului. Este un surogat, o simulare, ceva virtual, ca un vis erotic adolescentin. Doar că rezultatul trăirii acestui vis este o poluție, iar poluția nu generează spermatozoizi, este sterilă, nu este generatoare de viață. Dar bun și așa decât nimic...
Ce este de făcut sau de ne-făcut pentru a ieși din simulare și a intra în viață, în a trăi ființa pe viu?
În primul rând, să renunțăm la ideea, credința că eu, tu, el/ea avem nevoie de timp și spațiu pentru a fi. Pentru asta, este necesar să renunțăm la a ne mai identifica cu corpul (spațiul) sau mintea (timpul). Noi, ca eu, tu, el/ea, suntem dincolo de spațiu și timp. Originea noastră este chiar dincolo de veșnicie și ființă și ne "naștem" ca eu sunt, tu ești și el/ea este. Concesionăm astfel din ființă
pentru a trăi ce este, adică ce ni se oferă. Noi trăim ce este, acordând timp (atenție, iubire) și acordând spaţiu, făcând loc (dragoste) fiinţei să curgă, să se miște, să se schimbe. Este necesar să nu ne cramponăm de ființă, să
nu o captăm, posedăm, fixăm în limite. Să nu-i punem granițe și garduri pentru a nu fugi. Dacă facem asta, ființa poate bălti, nu se împrospătează, își pierde din vigoare, îmbătrânește oprindu-i curgerea.
Este necesar, deci, să trăim desprinderea. Dar ne este greu, căci ne aduce aminte de traumele inevitabile ale despărțirii. Toți trăim asta de exemplu când ne despărțim de clipa prezentă și ne este frică să ne implicăm în următoarea clipa prezentă pentru a nu suferi iar 270
despărțirea. Dar este inevitabilă această curgere în timp și spațiu a ființei – implicare deplină și desprindere în pace.
La nivel biologic, această curgere, schimbare și schimb este reprezentat cel mai sugestiv de sânge. Oxigenul din alveole se leagă (prinde) de fierul din sânge, apoi se desprinde de acesta pentru a intra în celule, iar dioxidul de carbon din celule se leagă de fierul din sânge pentru a se desprinde de acesta, intrând în alveole și tot așa. Dacă
am personifica, am putea spune că se petrece o adevărată
promiscuitate. Există în corp un permanent schimb. La nivel de societate, comerțul este sângele. Dacă este oprit, pot apărea necroze. Circulația bunurilor și mărfurilor, precum și a monedei de schimb este necesară
supraviețuirii. Captarea și acumularea acestora într-un loc (blocarea curgerii), poate crea blocaje și disfuncții în întregul sistem. O acumulare prea mare într-un loc poate crea un deficit în altul. Să zicem, prea mult țesut adipos subcutanat și prea puțin calciu în oase. Prea bogați întrun loc, prea săraci în altul. Inflație într-un loc, recesiune în altul. Hipertrofie într-un loc, hipotrofie în altul. Toate acestea se pot întâmpla atunci când suntem prea "fideli", prea atașați, cramponați de ființă, când nu-i dăm drumul, când nu o lăsăm să fie cum este ea – când nu ne desprindem.
Este posibil, însă, să alegem atitudinea de detașare. Ca să
nu mai trăim desprinderea în mod dureros, alegem să nu mai fim implicați. Ce s-ar întâmpla dacă fierul din sânge sau oxigenul din alveole nu s-ar mai implica și ar avea o atitudine detașată? Ar mai crea aceste elemente legături stabile pentru a se face transportul de oxigen la celule?
Detașarea, neimplicarea sunt metode de apărare preventive la durerea desprinderii, dar efectul este dezastruos pentru trăire. E ca și cum la naștere, știind că
271
la un moment dat o să mă desprind, despart de trup, de viața aceasta, aleg să nu mă implic deloc în viață, să nu iubesc, să nu mă bucur etc. ca să n-am ce pierde. Dacă
nu trăiesc deloc (nu investesc?), nu am ce pierde, nu sufăr. Matematic, nu ies pe minus – e o economie prin reducerea cheltuielilor. Pare logic, dar nu psihologic și nici ontologic. Majoritatea oamenilor care se asigură în acest fel în fața pierderii, ajung să facă atacuri de panică, să le fie frică de moarte, de pierderea vieții, tocmai pentru că
nu au trăit-o. Intenția inițială a procedurii nu-și atinge efectul scontat. Poate că intenția prea mare (frica de frică
sau de durere prea mare) este cauza...
Concluzia este că permeabilitatea, spargerea zăgazurilor este soluția și nu ridicarea zidurilor pentru a nu fi atacați și prădați. Nu putem fi prădați, pentru că nu avem nimic al nostru. Când spunem ființa "noastră", este vorba doar de o concesionare pe o perioadă relativă de timp și pentru o anumită "suprafață", "volum", spațiu din ființă.
Concesionăm pe o anumită durată un teritoriu (corpul).
Dar prin corpul "nostru", prin acest teritoriu pe care credem că îl administrăm trece constant ființă. Ca imagine concretă, prin acest spațiu al corpului trece constant ceea ce numim materie – protoni, electroni, cuante, energie, oricum am vrea să o categorisim. Acestea intră și ies constant în și din acest spațiu, este o trecere permanentă
de ființă prin acest teritoriu. Atitudinile noastre de a păstra, de a crea o permanență, de a nu ne desprinde pot crea blocaje în flux. Opoziția noastră la schimbare, la schimb, deci la pierdere, la desprindere ne creează
suferință. În concluzie, este necesar să trăim implicarea cu bucurie, în mod deplin. De asemenea, desprinderea este necesar să o trăim tot deplin. Detașarea și neimplicarea nu sunt trăire, ci ele sunt neviață.
272
Dacă avem această "imagine" despre ființă și
"nonimagine" despre eu, tu, el/ea, atunci putem crea mult mai ușor un context în care putem fi liberi de reacțiile de apărare împotriva emoțiilor despre care am vorbit ceva mai înainte.
Nu este însă obligatoriu să adoptăm această viziune, această paradigmă pentru a trăi emoțiile.
Putem aborda trăirea emoțiilor fără un cadru cosmogonic specific în felul următor.
Atunci când emoția este generată de un exces sau deficit de timp, de atenție, de iubire, ea apare predilect în spațiul mental ca idee, imagine, scenariu ca ceva persistent sau repetitiv, atrăgător sau respingător.
Atunci când emoția este generată de un exces sau deficit de spațiu, căldură, dragoste, ea apare predilect în corp ca senzație percepută ca plăcută sau neplăcută.
Când
apare
ca
idee,
imagine,
scenariu
atrăgător/respingător reacția obișnuită este să facem ceva cu corpul nostru la modul conștient. Dacă este o imagine respingătoare încercăm să ne mișcăm, să facem efectiv ceva pentru a ne abate atenția de la aceasta. Dacă
este atrăgătoare, de asemenea apare o agitație fizică în corp, ca o nerăbdare de a pune în aplicare sau de a obține/a împlini respectivul "obiectiv".
Ceea ce "vrea" acea idee, imagine, scenariu/film este atenție, o atenție totală. O atenție fără intenție. Fără
intenția de a o îndepărta, de a o rezolva într-un fel. Dacă
este o idee, "vrea" să o reflectăm, dacă este o imagine,
"vrea" să o contemplăm, dacă este o poveste, un scenariu, un film, "vrea" să o urmărim cu interes. Dacă o personificăm ca și copil sau femeie, am putea să
înțelegem mai bine ce "vrea" de la noi – disponibilitatea de a fi acum, prezenți. Dacă, de exemplu, filmul este 273
horror, să ne uităm la acesta până la capăt. Să nu ne împotrivim și să spunem "eu nu pot să văd așa ceva...".
Dacă este o grijă, să îl/o lăsăm să o spună – să nu spunem
"eu nu vreau să aud asta, nu vreau să știu". Este necesar să nu încercăm "să rezolvăm problema", să nu intenționăm nimic.
Timpul, atenția acordată ideii prin reflecție, imaginii prin contemplare, poveștii prin urmărire cu răbdare și interes, este ca o ploaie de iubire peste semințele ființei "noastre".
Fiecare se va dezvolta în felul său. Cele efemere vor dispărea, se vor dizolva sub aceasta ploaie de atenție.
Altele vor prinde rădăcini. Aceste rădăcini vor străpunge pământul, spațiul, trupul nostru. Adică vom simți în corp senzații, pe care le denumim în mod obișnuit intuiții. În latină "intueri" înseamnă "a privi la/în/din". Intuiția înseamnă a privi în interior sau cu interiorul, în corp sau cu corpul. Este o privire nemediată, este o "atingere"
directă a ce cunosc, cumva cu ce cunosc, prin ce cunosc.
Când spun că intuiesc ceva, văd ce cunosc din interiorul a ce cunosc. De aici caracterul de concret al intuiției, deci de certitudine, de neîndoielnic a ceva dinainte dat, ca pe un tot gata conturat.
Când emoția apare ca senzație plăcută sau neplăcută în corp, reacția noastră obișnuită este să-i acordăm atenție excesivă cu intenția conștientă fie de a i ne opune, de a o îndepărta, de a o face să dispară, fie de a o amplifica.
Dacă este o senzație plăcută, încercăm să nu ne mișcăm, ne oprim din orice pentru a o capta. Cumva, fugim după
ea în corp – devenim hărțuitori. Prin hiperatenție se manifestă o hiperintenție sâcâitoare, cicălitoare care parcă impune "să fii – să fii – să fii..." Efectul este că o inhibăm sau o facem să fugă.
Dacă este o senzație neplăcută, prin hiperatenție și hiperintenție ne împotrivim, ne încordăm mental să o facem să dispară, să o transformăm, să o îmblânzim...
274
Efectul este că o amplificăm, devine mai intensă, se
"încăpățânează" să fie și să facă ce "vrea".
Ce "vrea" senzația, este spațiu de desfășurare, "vrea" tot terenul (corpul) ca loc de joacă.
Dacă am personifica-o ca și copil sau bărbat, atunci am putea înțelege mai bine ce "vrea" de la noi. Ea vrea respect, a-i oferi spațiul de desfășurare, libertatea de mișcare în teritoriu, fără reguli, garduri, adică fără a interveni, fără a fi intruzivi, dar a fi aici, prezenți, să nu plecăm, să stăm cu ea. Dacă este o senzație plăcută, avem tendința să o sufocăm printr-o cramponare prea mare – nu lăsăm spațiu de respirație. Dacă este o senzație neplăcută,
intervenim
cu
critici,
cu
opresiune
respingătoare
creând
revolte
din
partea
copilului/bărbatului. Senzația (copilul/bărbatul) vrea să fie acceptată, lăsată să fie necondiționat – vrea dragoste necondiționată.
Senzația (copilul/bărbatul) este invazivă, penetrează, străpunge corpul. Cu cât ne opunem acesteia, cu atât simțim că ne siluiește. Este necesar să i ne predăm, să-i lăsăm spaţiu de manifestare, să ne lăsăm copleșiți (îmbrățișați) de ea și de asemenea să o acceptăm, primim, îmbrățișăm. Dacă îi facem loc acolo unde ea apare, într-un loc oarecare în corpul nostru și nu intervenim asupra ei în niciun fel și nu o limităm doar la acel loc pentru a nu se extinde, atunci îi vom simți energia ca pe o infuzie ce se va răspândi în tot corpul, ca pe o inundație de trăire ce ne va penetra ființa. Percepția de neplăcut sau plăcut va alterna în mod ambivalent până la transcenderea acestei percepții dihotomice, devenind trăire pură.
Senzațiile ca emoții sunt semințe adânc înfipte în sol (corp) ce nu suporta înghesuiala. Unele dintre ele, lăsate să se desfășoare în prezența căldurii (apropieri, primirii, dragostei) se vor topi, dar altele având spațiu și fiind hrănite prin îmbrățișare de sol, vor crește și vor străpunge 275
solul ieșind ca tulpini și ramuri în minte dezvoltând frunze ca înțelesuri ("simțire înțelegătoare" după Părintele Stăniloaie), adică devin sentimente. Deseori sunt confundate cu intuiția, dar sentimentele nu "văd", sunt
"oarbe", cunosc pe "pipăite", prin cuprindere, includere, îmbrățișare direct întregul de cunoscut, într-un mod inexplicabil dar dincolo de orice dubiu, ca în expresia "am sentimentul că...". Sentimentul înfășoară, "înghite" și astfel conține ceea ce este de cunoscut, cumva el devine acel cunoscut.
Lăsând senzația să crească ea ne oferă un înțeles de trăire a ființei. Lăsând ideea să crească, să se dezvolte, să
prindă rădăcini în corp, ea ne oferă o ancorare în concretul ființei, în trăirea acesteia. Astfel sămânța cu rădăcină
(intuiția) și sămânța cu tulpină, ramuri și frunze (sentimentul) pot să se unească pentru a deveni o întregime în dansul ființei. Frunzele sunt pentru a capta lumina, pentru a face fotosinteza și a hrăni cu trăire întreaga plantă. Lumina este bucuria cu care este întreținută planta. Este sensul ei. Sensul ființei este bucuria trăirii. Ea este întotdeauna prezentă pentru că
este totdeauna în/la prezent, în acum și aici – unește timpul și spațiul în veșnicie.
Dacă timpul și spațiul, iubirea și dragostea, atenția și căldura sunt "dependente" de libertate, bucuria (veșnicia) este "dependentă" de gratuitate, de degeaba, de lipsa de scop, rost.
Mă pot întreba...
Cât spațiu îi las eu celuilalt?
Cât timp?
A oferi spațiu și a oferi timp...
Ce simt când mi se oferă spațiu/loc și timp/răbdare?
276
Dacă celălalt nu simte că are un loc al lui, cum să pot eu avea un loc în viața lui?
Eu am loc, spațiu în viața mea?
Sau e doar un gol și simt nevoia să-l umplu?
Când am loc, când am timp, atunci invit și am răbdare. A oferi timp înseamnă răbdare. A oferi timp înseamnă iubire.
Și celălalt simte asta. Dacă nu este răbdare, atunci se simte presat. Golul trebuie imediat umplut – precipită
nerăbdarea. A avea un gol, nu este spațiu, ci vid. În spațiu, focul poate să ardă, e căldură acolo – e dragoste.
În vid, se stinge. Vidul sufocă, e lipsit de aer...
Grabă, pripire...
Se întâmplă asta atunci când simt un gol interior, un vid ce necesita umplere imediată...
Când am spațiu în mine, simt că am loc să stau, să respir
– simt (că am) dragoste...
Când nu simt (că am) acel spațiu în interior (dragoste), atunci nu am nimic de oferit, doar cer. Nimeni nu se simte bine la mine pentru că eu nu ofer loc (că nu am loc), eu doar atrag în vidul interior. Acesta te suge, te sufocă. Toți se simt forțați de această forță a vidului...
Ca să se simtă bine, trebuie să simtă că au loc, că sunt primiți, invitați, nu băgați cu forța într-un loc (ca în pușcărie).
În patologie aceste lucruri legate de timp-iubire, spațiu-dragoste și bucurie-veșnicie-sens sunt evidente din punct de vedere existențial.
În special în anxietate, în atacul de panică și în depresia autentică (cea provenită din pierderea relației).
În anxietatea generalizată persoana resimte lipsa de sens a vieții. Totul se sfârșește, totul trece, nimic nu este permanent, ce rost mai are să mă bucur? Fără bucurie, viața e resimțită ca o povară de sarcini fără rost. Apare 277
astfel o epuizare, pentru că nu mai am carburantul oferit de bucurie. Nevoia de permanență mă împiedică să mă
bucur de clipa prezentă și la orizont nu mai văd nicio speranță. Se produce astfel sindromul depresiv-anxios.
Fac totul mecanic, trag de mine să funcționez, mă forțez.
În felul ăsta lucrurile se agravează din ce în ce mai mult.
Deci, curgerea timpului (nepermanența) este văzută ca o piedică a permanenței (veșniciei) bucuriei și astfel apare refuzul și în consecință capacitatea de a mă bucura de clipa timpului vieții mele. Asta conduce la lipsa de sens și la anxietatea generalizată și sindromul depresiv-anxios.
De multe ori golul de sens poate fi bine acoperit la cei foarte bine adaptați social-economic de satisfacții și veselii, dar atunci când viața le arată printr-o situație sau printr-un eveniment sau accident ceea ce au refuzat sau evitat să vadă până atunci, vor intra în șoc.
În atacul de panică, apare o resimțire a lipsei de timp. Nu mai am timp, este pe sfârșite sau se poate termina oricând. Nu am apucat să trăiesc. Nu simt că am suficient timp, înseamnă că nu simt că iubesc. Iubirea este blocată
de frică, de frica de pierdere a timpului/vieții/iubirii. De aceea vreau să o păstrez sau să acumulez, să obțin cât mai mult, să am rezerve...
În atacul de panică apare o grabă, o nevoie de viteză care dă senzația că pot să apuc în timp util. Panica se poate declanșa, de exemplu, dacă tramvaiul stă pe loc sau merge prea încet sau întârzie când aștept în stație. Astfel, când aștept intru în panică pentru că am nevoie de viteză, mă grăbesc. Am senzația că nu mai apuc, că o să întârzii și o să pierd... Viața.
De asemenea, pot intra în panică atunci când sunt singur, neînsoțit. Am nevoie de atenția cuiva, adică de senzația de iubire din partea cuiva. Dacă ies afară cu cineva în locurile în care mă apucă panica, nu mai intru în panică.
La fel și dacă vorbesc la telefon cu cineva. Important este 278
să mențin atenția cuiva asupra mea. Cum nu mai am această atenție, intru în panică. Senzația este că dacă
primesc atenție, primesc iubire, primesc deci timp.
Iubirea înseamnă cunoaștere în expresia ei de suprafață.
A ști, în esență este iubire. Nu poți ști, nu poți fi conștient decât în timp – în iubire. De aceea, oamenii care simt că
nu au timp/iubire au frică de necunoscut, de nou, de schimbare, pentru că îl percep ca pe lipsă de iubire, lipsă
de timp, lipsă de viață – nimicnicie. Adică simt că îi omoară, că îi anihilează.
În cazul depresiei autentice, atunci când pierd dragostea, locul de locuire cu celălalt, trupul lui – adică în cazul morții sau despărțirii de el –, spațiul lumii este resimțit ca vid, ca pustiu. Lumea devine un pustiu pentru mine, devine deșertăciune. Un vid pe care nimic nu-l poate umple sau un spaţiu infinit de mare plin de nimeni în care dragostea mea se face foc mistuitor ce poate arde întreaga lume...
Dacă nu mă nimicesc, atunci va trebui să îndur lipsa de sens a lumii și a mea în ea. Nimic nu mai are sens fără
el/ea, totul este fără valoare, deșert... Așa că, fie încerc să sting acest foc mistuitor cu diverse patimi, fie încerc să
astup acel vid cu patimi. Nu numai că am o incapacitate de a mă bucura, dar chiar refuz să mă bucur fără el/ea, care nu mai e... Singura vioiciune pe care pot să o mai permit este o furie nestăvilită pe lume care se încăpățânează să mai fie după ce el/ea nu mai sunt, precum și o furie pe ceilalți care sunt doar pentru a astupa gaura neagra din mine. Aceasta se întâmplă datorită
faptului că refuz, nu îmi mai dau voie să mă bucur.
Consider asta un sacrilegiu. Idolatria persoanei pierdute, atașamentul, fidelitatea fanatică față de ea îmi face spațiul interior arid, deșertic, nimic nu supraviețuiește acolo.
Orice intră viu acolo este sacrificat pe altarul idolului. Dacă
nu găsesc victime de sacrificat, mă voi sacrifica pe mine, mă voi tortura pe mine. Voi considera astfel că aduc jertfa 279
idolului.
Depresia
este
fie
pierderea
spațiului/dragostei, fie mai degrabă pustiirea acestuia cu foc nimicitor...
Cum rezolv astea?
Ce am de făcut?
Care ar fi soluțiile?
Dacă renunț la a mai acapara, poseda timpul, clipele vieții mele sau ale altora, dacă aș lăsa să curgă acest timp, această viață, atunci disponibilitatea către clipa prezentă
și toate care pot urma după ea va fi întreagă. Mă voi putea bucura pe deplin pentru că voi fi dispus să mă desprind de clipa care trece (de trecut), precum și nu voi mai evita clipele care pot veni (viitorul). Astfel voi fi disponibil pentru prezent și să-mi redobândesc capacitatea de a mă
bucura. Prin trăirea clipei prezente, mă bucur. Prin bucurie trăiesc veșnicia. Atunci simt că am tot timpul posibil, toată
viața, iubirea posibilă – ceea ce va face imposibilă
resimțirea faptului că nu am timp/viață.
Dacă renunț la orice apărare, granițe, obstacole pe care le pun între spațiul interior și cel exterior în credința că cel exterior ar putea fi amenințător pentru cel interior și dacă
nu aș mai face această separare în ideea de a mă proteja, de a-mi delimita propriul, proprietatea asupra spațiului, atunci voi resimți că spațiul meu este cât universul. Voi putea să îi primesc pe toți, căci vor avea loc din belșug –
voi avea dragoste pentru absolut toți. Pentru asta este necesar să renunț la ideea de pericol, că ceva periculos pentru mine poate să fie. De asemenea, este necesar să
renunț la nevoia de identitate fie prin apartenență
(atașate), fie prin separare (proprietate/proprium).
Această nevoie este generată de ideea/credința că dacă
nu ești de-finit (deci clar de-limitat, separat), nu exiști, nu ești tu. În concluzie, este necesară renunțarea la această
280
idee care stă la baza tuturor idealurilor de dezvoltare de sine, de creștere de sine, de specificitate, de a fi special.
Această identitate limitează spațiul și împuținează până la dispariție dragostea.
De asemenea, este necesară renunțarea la scop, sens, rost – la întrebările "de ce?", "pentru ce?". Toate acestea blochează bucuria. Bucuria este trăirea gratuită. Este de frumusețe, este d'aia. Este necesară redescoperirea jocului... în joacă, în degeaba. Numai așa putem să ne simțim liberi, creativi. Numai așa avem acces la veșnicie
– joaca eternă...
Prea adesea utilul, folosul interferează în plăcere, în joc, în degeaba, blocând apariția bucuriei sau suprimând-o.
De exemplu:
Citesc o carte care-mi place. Eventual cu lanterna pe sub plapumă să nu mă vadă mama... Îmi place atât de mult, încât nu îmi vine să o las din mâini. Dacă vine cineva și îmi spune să o las deoparte că nu-mi folosește la nimic și să mă culc, voi tânji după ea... Dacă vine cineva și îmi spune că e bine că o citesc, că îmi va folosi ce învăț din ea, eventual voi da examen, atunci "mi-a stricat plăcerea"
– foarte posibil să o las deoparte sau chiar s-o arunc...
Sau
Mănânc o prăjitură. Și o savurez...
Dacă vine cineva și-mi spune că nu-mi face bine, că e toxică, atunci voi spune eventual "ce păcat... e așa de bunăăă..." Dar dacă vine și îmi spune că e bine să mănânc acea prăjitură, că are vitamine și face bine la nu știu ce..., atunci mi-a stricat plăcerea, parcă nu mai are același gust, aceeași savoare...
Exemplele pot continua la nesfârșit. Sunt la îndemâna oricui.
281
Este de remarcat că utilul, de folosul strică savoarea, plăcerea, gratuitul, degeaba-ul, etc. – împlinirea, care se pare că vine din ceva fără folos, din ceva gratuit. Doar așa putem să ne bucurăm pe deplin. Altfel, vom flămânzi. Vom fi veșnic nesătui, nesatisfăcuți, frustrați...
Bineînțeles că multe din cele pe care le facem gratuit, în joacă pot avea efecte benefice, nebenefice sau nocive. Dar ele vor fi efecte secundare, nu căutate, țintite. Apariția scopului, care este o țintă de atins, generează presiune, efort... Afectează ușurătatea cu care în mod spontan, în joacă facem un lucru, pentru că apare presiunea atingerii unui rezultat, al unui efect... Fără această presiune, este ușor ca respiratul, în timp ce cu presiune și respiratul devine un efort.
O viață trăită fără scop este o viață trăită în bucurie. Când mă bucur simt că trăiesc, eu, liber, în joacă, simt sens în asta. Altfel, nu mai simt sensul și încep să mă întreb despre sensul vieții – să-l caut, să mi-l găsesc, să-l văd, să descopăr pentru ce/cine trăiesc... dar ajung să nu mai trăiesc.
Este adevărat că fac și lucruri cu scop. Dar acestea privesc acțiunile care conduc la rezultate folositoare pentru mine, folositoare pentru supraviețuirea mea sau a celor dragi mie. Deci rezultatele sunt folositoare mie sau celor dragi și nu ceea ce fac eu este folositor pentru atingerea rezultatelor (scopurile).
Nu eu și ce fac eu trebuie să fie folositor unui scop, ci scopul, sensul, rezultatul îmi este mie de folos (sau poate nu, caz în care este bine să-l pun sub semnul întrebării).
El este pentru mine, nu eu pentru el – eu însumi sunt fără
de folos, eu sunt de frumusețe...
Obsesia culturală de a găsi ceva util în orice, în a nu pierde timpul cu joaca, cu plăcerea, cu a râde (ca prostul), ci în 282
a fi serios și încrâncenat tot timpul, pus pe treabă cu scop, cu rost, cu sens... conduce inevitabil la a resimți că nu ai timp și spațiu suficient, că îți lipsește iubirea și dragostea.
Culmea este că iubirea și dragostea sunt inutile, dar fără
ele simțim că viața pe care o trăim este fără rost – o viață
irosită...