texte-reflecții (culegere) by Gabriel Forfotă - HTML preview

66. O abordare teologală

În comentariile din diversele scrieri mai mult sau mai puțin spirituale, sunt trecute sub tăcere cele trei mari acte ale Hristosului. Poate pentru că așa se poate vorbi în mod egal de Krishna, Zarathustra, Buddha și Hristos ca de marii avatari ai Divinității, fără a discrimina între ei.

Dar niciunul dintre aceștia sau alții nu a îndeplinit, precum Hristos, toate cele trei acte fundamentale – Moartea, Învierea și Înălțarea. În ceea ce privește nașterea din fecioară sau fenomene precum "imaculata concepție", erau idei destul de răspândite în vechime în cadrul miturilor despre zei și eroi (Mithra se naște dintr-o piatră

sau dintr-o fecioară), deci ele nu sunt un element distinctiv. Pe de altă parte, mitul mitraic (nu și cultul) ar fi ca o profeție în spațiul indo-iranian pentru venirea Hristosului, reflectat în episodul magilor din Evanghelia după Matei. Înălțarea/răpirea la cer a lui Ilie și Enoch nu a fost precedată de moarte și înviere. Mulți au murit dar nu au înviat, alții au murit și au fost înviați (de exemplu Lazăr), dar nu s-au înălțat. În mitul lui Ossiris, acesta este omorât și tăiat în bucăți de Seth, este recompus trupește de sora și soția sa Issis pentru a reîntregi sălașul sufletului și a trece Dincolo în împărăția morților – deci nu învie cu adevărat și nu se înalță.

Doar Hristos este cel care săvârșește toate cele trei acte.

Pe de altă parte, oamenii pun mult accent pe minunile

"medicale" ale lui Hristos sau fizice (cum este mersul pe 283

apă) sau socio-economice (cum sunt hrănirea mulțimii), dar nu prea acordă atenția cuvenită acelor trei minuni care au directă legătură cu cele trei acte fundamentale.

Acestea sunt prima și ultimele două: transformarea apei în vin la Nunta din Canna, transformarea vinului în sânge la Cina cea de Taină și transformarea sângelui în apă pe cruce (apă care a țâșnit din rana făcută de suliță).

Ele sunt cele trei "minuni gratuite" pe care Hristos le-a făcut. Adică acelea pe care nu le-a făcut la cerere și/sau care s-au făcut în conformitate cu credința beneficiarilor.

La Nunta din Canna a fost rugat de Maica Sa. Apa aceea pe care a transformat-o este apa pe care oricât ai bea-o, tot însetat rămâi. Nu te satură. Ea reprezintă viața comună, o viață însetată după împlinire, după bucurie.

Dar bucuria este trăirea Veșniciei sau veșnicia din fiecare clipă a vieții. Bucuria este reprezentată de vin. Vinul este Vestea Împărăției – "Bucurați-vă!"

La Cina cea de Taină, Bucuria se transformă în viață, adică

în sânge pentru a se dărui – dau viață pentru voi. Este un act de iubire. Cea mai mare după cum spune El – a-ţi da viața (timpul) pentru prietenul/aproapele tău.

Pe cruce vinul este oțețit, este actul și amarul distanțării (plecării), dar nu pentru mult timp, ci cu speranța Învierii.

Pe cruce, prin moarte, își dă trupul (spațiul). Este un act de dăruire, de dragoste, căci se face prin asta izvor de apă

vie din care cine bea nu mai însetează. Asta înseamnă că

apa aceasta este viața (timpul) veșnică (bucuriei) –

Împărăția Sa.

Prin moarte, și-a arătat dragostea Sa, dăruind Tot. Prin Învierea Sa, ne-a promis Atenția (Iubirea) Sa veșnică –

"Voi fi tot Timpul cu voi".

Prin Înălțarea Sa, ne promite Veșnicia (Bucuria), pentru că se duce să pregătească locașe de locuire pentru cei care vor să se bucure împreună cu El – care vor să bea împreună cu El din "fructul viței" în Împărăția Sa.

284

A murit ca om (ca Fiul Omului și-a dat/dăruit viața ca trup și

sânge

–

Dăruirea),

a

înviat

ca

șarpe

(puterea/înțelepciunea șarpelui asklepian de înviere a morților – blândețea/răbdarea/atenția tămăduirii; puterea șarpelui de aramă, ridicat de Moise pe stâlp în pustie, la care când muribunzii priveau rămâneau în viață, trăiau –

Numeri: 21, 4-9) și S-a înălțat ca înger (Mila Păcii – "[cel]

prealuminat fiește pace..."). Pentru lucrarea dăruirii (dragostei) și a tămăduirii (iubirii) este necesară smerenia

– jertfa laudei. Prin jertfa laudei se poate avea acces la bucurie. Bucuria este premisa pentru primirea păcii – Mila Păcii.

Înălțarea este Bucurie – care este trăirea Veșniciei. Iar pentru a ne face părtași la aceasta, înălțarea Sa este și garanția pogorârii Sfântului Duh, Mângâietorul, care toate le împlinește, care toate ne învață și ne însoțește spre Calea, Adevărul și Viața.

Deci, Înălțarea Sa este o distanțare necesară pentru trimiterea Sfântului Duh, care este Viul, Trăirea în Sânul Ființei Dumnezeiești. Acesta este Însoțitorul, Părtașul pe drumul adevărului vieții către Hristos. El este adevărata Apă Vie a veșniciei (adevăratul Botezător, curățitor de toată neviața/păcatul înrobitor) – Bucuria. El se simte/arată ca foc și apă în aceeași măsură. El este Îndrumătorul pe Cale, pentru a ne feri de devieri și rătăciri de la drum, El este Învățătorul, cel care ne arată Adevărul desfăcând legăturile falsităților, eliberându-ne. El este Trăirea/Bucuria cu/în care ne întâlnim cu Viața – Hristos.

Doar să-L primim, căci El este Darul pe care ni L-a făcut Hristos

–

Dar

care

ne

dăruiește

Veșnicia

(Bucuria/Împlinirea/Sensul) Vieții.

De aceea, în-duhovnicirea este scopul oricărui trăitor, adică trăirea cu/în Bucurie – în Sfântul Duh.

Crucea este Iubirea Tatălui, Dragostea/Harul Fiului și Părtășia/Bucuria Sfântului Duh. Amin (Să Fie [în]

Ființa/Lumina – Lumea Nelimitării, Yeh).

285

67. Despre nașterea din nou (Învierea) Apropo de "simțire înțelegătoare"...

A înțelege în franceză este "comprendre" care înseamnă

și a cuprinde.

A înțelege prin sentiment înseamnă a te lăsa cuprins.

De asemenea, tot în franceză, a îmbrățișa este

"embrasse" care mai înseamnă și a săruta.

A mă lăsa îmbrățișat, a mă lăsa sărutat...

Putem înțelege mai bine ce înseamnă "sărutul morții", îmbrățișarea ei și ce înseamnă trăirea pe viu a muririi prezenți fiind, nu amorțiți...

Așa cum copilul pentru a se naște necesită din partea lui a fi complet prezent, o implicare, un efort conștient de a trăi "calvarul" procesului de naștere, tot așa este necesar să trăim pe viu murirea, adică tot ce simțim în acest proces, pentru a ne naște din nou ca înviere, nu ca reîntrupare.

De obicei, atunci când simțim durere (simțiri de intensitate mare) căutăm să scăpăm de ele, nu să le trăim. Dacă nu reușim să le descărcăm cumva, să le anesteziem apelăm la anestezicul "natural" și leșinăm (în cazul durerilor fizice (senzațiilor corporale) sau înnebunim (plecăm departe, în alta parte, în cazul suferințelor psihice, mentale). De aceea, drogurile sunt un adjuvant de a nu înnebuni sau de a fi sfârșit de durere fizică.

Ambele însă, împiedică trăirea deplină a ceea ce se simte, a ce este de trăit în viață.

Cumva, viața este o pregătire, un antrenament, o exersare a acestor trăiri, pentru a fi cât mai apți de a trăi murirea, adică renașterea, nașterea din nou întru înviere...

286

"Nu știți că, pentru a cuceri moartea, trebuie numai să

mori?" (Evanghelia Desăvârșirii, 43. A doua zi în Yerushalayim: smochinul sterp; Puterea – origini cerești sau pământești; Frica și cucerirea morții)

De exemplu, coma de lungă sau de foarte scurtă durată

în care intră omul înainte de moarte, nu este altceva decât un refuz de a trăi murirea. Nu vrea să se facă asta în prezența lui (aceasta desprindere).

Cumva își amputează "știul" și "simtul" care sunt cele două "brațe", "organe" personale cu care el trăiește în Creație...

Oamenii vor să fie ajutați "să facă față" simțirilor din diverse situații. A face față, adică a se opune la ce trăiesc, a trece peste etc..

Mai important este "să faci spate", să lași să se treacă

peste tine, prin tine, a nu te opune, a te preda (m-a dat pe spate) – a trăi...

Când simți că acest corp te limitează, te apasă, când îl simți ca o închisoare, când simți că trupul îți e mormânt, că nu ai loc în el, că te înghesuie, înseamnă că nu ai lăsat loc în el trăirilor, că ai refuzat să trăiești. L-ai mortificat prin toate mijloacele de a te apăra, de a te dezvolta...

Astfel trupul nu miroase a mir (pacea duhului), ci pute a duhoarea nevieții, a putreziciunii...

Dacă Numele Părintelui este Eu Sunt, Numele Fiului este Sunt Eu.

Dacă stau cu fața la Sunt (la Mama în brațe – Yeh), întreb

"Cine Eu Sunt?". Cine este în spate, iar Cine este Eu-Ce-Trei, cele trei Semințe/Cuvinte generative ale Tatălui/Eh (Simt-Știu-Vreau). Și așa Simt-Știu-Vreau în Mama, în Sunt (Yeh) le Trăiesc ca Dragoste-Iubire-Lumină în

"Mine". Și atunci mă întorc cu fața spre Părinte, în brațele (Trăirea) Mamei fiind, iar Numele meu devine "Sunt Eu 287

Cine(va)". Adică, în Sânul Mamei fiind, Simt-Dragoste, Știu-Iubire, Vreau-Lumină – Mă nasc (a doua oară) în Sfântul Duh. Sunt Pruncul în Brațele Maicii (Sunt/Yeh) ţinut în Dragoste-Iubire-Lumină cu fața către Părinte.

Atunci am răspunsul la întrebarea fundamentală "Cine Eu Sunt?" – "Sunt Eu Cine(va)".

Când sunt la prima naștere, în întrebare, (mă) întreb "ce simt?", "ce știu/cred?", "ce vreau/văd?"

În nașterea a doua (nașterea din nou) răspund "Simt-Dragoste", "Știu-Iubire", "Vreau-Lumină" – adică Sunt Eu (în) Cine(va), sunt în Sfântul Duh, sunt înduhovnicit.

Particip la Dialogul dintre Eh și Yeh (Eu și Sunt), Dialogul Părintesc, devin fruct copt, rodul copt în Relația (Sfântul Duh/Dialogul) "Părinților" (Eh Yeh). Adică particip la Răspunsul Mamei. Pentru asta, nu mai trebuie să stau cu fața spre Ea, spre Ființă, să mă cramponez de Ființă, să o posed, să devin una cu ea, ci să mă las Ei, să mă

încredințez ei, iar asta se face cu spatele, mă las în brațele ei și privesc spre Necunoscut, acolo unde privește și ea –

atunci Văd. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul este imaginea "Nașterii din Nou", cea de a doua. Pentru a ne naște din nou, este necesar să ne încredințăm Ființei, la Tot ceea ce Este, o încredințare totală, cu toate riscurile –

nu ne mai apucăm noi de Ființă, ci ne lăsăm ținuți de Ea.

Când ne apucăm noi de ea, nu avem încredere decât în noi. Nu avem încredere în ea. Iar în spatele nostru este necunoscutul amenințător – ne uităm cu frică peste umăr în spate și apoi ne agățăm cu disperare de Mama. Când ne încredem, ne întoarcem și astfel Vedem.

Maxima încredințare în Sunt este deci des-prinderea totală

de Sunt – încredințarea în mormânt, "Pântecele Sacru"

sau "Brațele Maicii", când las să pierd totul, chiar și ceea ce percep ca "propria ființă". Abia atunci pot avea Răspunsul, adică Bucuria, Trăirea Simt-Dragoste-Știu-288

Iubire-Vreau-Lumină. Atunici Văd, pentru că sunt eu în Eu Sunt.

Aceasta este Calea pe care ne-a arătat-o Fiul (Voia Nelimitării) prin care îl putem vedea pe Părintele care este EhYeh/Eu Sunt (Cel Nestrămutat, Veșnicul Binecuvântat).

Necesitatea "des-prinderii" de Ființă poate fi înțeleasă mai bine dacă o comparăm cu persoana care se îneacă.

Aceasta se zbate, încercând să apuce și să se țină de apă

(Ființa). În felul ăsta ea de fapt se adâncește mai rău în adânc, creând goluri în apă (goluri de ființă). Dacă se lasă

moale, apa (Ființa) îl ține, îl duce.

Aceeași comparație, dar de data aceasta, cu salvatorul, cel care știe să înoate. În disperarea lui, cel care se îneacă

se apucă cu încordare de salvator și îl pune pe acesta în pericol de înec. Salvatorul aici este Viața, Ființa. Înecatul de Viață se apucă cu disperare de Viață sufocând-o. Este necesar, pentru a-l salva, ca salvatorul să îi tragă un pumn acestuia pentru a-l lasă inconștient, pentru ca acesta "să

se lase moale" și dus, ținut. Moartea are acest rol ultim.

În ultima clipă a procesului muririi, ne lăsăm duși. Unii, nici atunci nu se lasă, ci mor înțepeniți, în împotrivire.

Cramponarea de viață, de ființă sufocă viața, ființa, o ucide – ucide trăirea, bucuria. Și atunci apare senzația de moarte ca soluție salvatoare.

Asta arată că realitatea este în expresia "eu sunt în viață"

sau "eu stau, pășesc pe Ființă" sau "Viața, Ființa mă ține", nu în expresia "eu mă țin în viață (prin ceea ce fac sau nu fac)" sau "eu fac să fiu". Mai degrabă se poate observa din exemplul de mai sus că "eu fac să nu mai fiu în viață..."

289

68. Despre Existență

Care este diferența dintre "lume" și "viață"?

Ce este "viața"?

Ființa Este. Tot ce Este.

Cum apare ce îmi apare în ec-sistență ține de ce și cum interpretez eu, de cum mă raportez, la ce proiectez sau introiectez etc. – lumea fenomenală.

Nu există ființă (ontologic) decât în expresia Eu Sunt.

Apoi, existența este creată în "Spațiul-Timpul" dintre Eu și Sunt prin verbele "Simt", "Știu" (Cred, Cunosc),

"Vreau/Văd". Prin aceste verbe/cuvinte este creată

Existența (Creația). Răspunsul "Ființei" este "rezonanța"

acestor verbe în/pe Ea (în Sunt). La "Simt" răspunsul este

"Spațiu", "Căldură", "Dragoste"; la "Știu", răspunsul este

"Timp", "Iubire", "Adevăr"; la "Vreau/ Văd" răspunsul este

"Lumină", "Pace"

Aici nu este nicio separare, pentru că nu este nicio amenințare. Nu există amenințare, nu există pericol.

Există împreună. Pentru a fi împreună este necesară

unicitatea. Dar unicitatea nu este dată de separare cum fals gândesc oamenii obiectualizând, conceptualizând.

Unicitatea constă doar în expresia "Doar eu simt că sunt eu". Deci doar în/prin verbul simt. Răspunsul Ființei apare ca o ardere de a fi, ca o căldură sfâșietoare. Aceea este dragostea. Poate fi re-simțită ca o durere/arsură/mistuire și interpretată ca o singurătate pentru că doar eu (singularul) singur simt asta în raport cu ființa. Dar dragostea poate fi revărsată și împărtășită. Ființa poate fi împărtășită pentru că este doar una. Să ne imaginăm de exemplu pe noi înșine în existență și în raport cu ființa ca pe niște vaci (unicitățile) pe o pajiște, neîmpărțită și neseparată în parcele individuale, deci toată laolaltă. Noi putem să ne plimbăm "împreună" pe ea, să ne raportăm 290

la ea cum vrem. Dacă vrem să facem a noastră o bucată

din ea, apare tendința de separare. Vreau să am o bucată

de ființă (de pajiște), numai a mea. Și ridic un gard de împrejmuire și încep să mi-l apăr de alții. Uite așa începe separarea, prin "al meu", "doar" al meu (exclusivitate) –

așa încep să exclud. Și așa se naște nevoia de asigurare a siguranței posesiei "doar al meu-lui". Încep deci prin iluzia că pot separa ceva imposibil de separat și de avut, ridicând garduri și apoi având grijă să le apăr. De cine le apăr? De celelalte unicității, fără de care mă simt singur și cu care nu mai împărtășesc ființa, ci o împart, o separ, trasez granițe. Și ajung să pun distanțe între unicitatea care sunt și celelalte unicității. Distanțele nu sunt spații existențiale, ci îndepărtări de existență, pentru că

răspunsurile care "ră-sună" aici sunt goluri de ființă. Iar în acele goluri îmi închipui vedenii. Pot să-mi închipui chiar că Ființa și Existența sunt dușmani care vor să-mi fure parcela (ființa "proprie") de pajiște. Sau dușmanii pot fi orice proiectez eu în spațiul existențial.

"Doar eu" este ontologic. Doar eu simt că sunt. Altul "mă"

poate ști, vedea, "mă" simte (adică prin răspunsul ființei

– dragostea care se revarsă din spațiul creat de trăirea pe care eu o am prin "eu simt că sunt". Împărtășim împreună

aceste răspunsuri ale ființei cea una. Nu avem o ființă a noastră, doar a noastră. Trupul, de exemplu, este doar o reprezentare a existenței, un spaţiu-timp creat de verbele conjugate de Eh (Eu, Părintele absolut) și răspunsurile Ființei care devin acest trup/materie/structură/informație.

Fizica cuantică arată că ceea ce numim materie, substanţă

este o aparență a unui "spațiu" gol. Vidul cuantic ca

"suprafață" de potențială rezonanță la cuvintele spuse.

Acest dialog între Eu și Sunt reprezintă Sfântul Duh – Viul existenței. Fiul este Voia/Intenția primordială prin care s-au conjugat verbele (simt/știu/vreau sau văd) de către Părintele absolut (Eu). Reprezentat geometric, centru unei 291

sfere este Eu (Părintele), suprafața sferei este Ființa (Sunt), raza sferei a apărut la intenția Lui Eu care este Fiul (și care ulterior se întrupează în aceasta rază ca făgăduință, străbătând întreaga sferă, Creație). Volumul dintre centru (Nimicul absolut) și Totul infinit care este suprafața sferei este Sfântul Duh, Existența, Viul, Viața, Veșnicia, Dialogul ("Dumnezeu este o sferă cu centrul pretutindeni și suprafața nicăieri" cum spunea un călugăr anonim într-o culegere apărută în secolul XII).

Noi cine suntem? Ce suntem? Vacile Domnului pe Pajiște (Ființa infinită)?

Da. Doar că tradițional ni se spune oi. Din când în când o oaie se mai dă păstor sau chiar crede că este pusă să vadă

de celelalte. Noi suntem centrele de pretutindeni din suprafața de nicăieri. După Chipul Centrului Unic suntem unici. Asemenea ne putem raporta la Ființă. Sau altfel…

Și ce "facem" noi "aici" pe "Pajiște"?

Dacă "primim" Intenția/Voia (Fiul) ne situăm, ne raportăm la Ființă în "Raza" (Dialogul – Sfântul Duh) care dă rod pe

"Pajiște" (Ființă) ca "Dragoste", "Iubire", "Lumină". În acel

"Loc" găsim roadele astea și cu ele ne hrănim.

Ce înseamnă a ne hrăni?

Înseamnă a "trăi", a ne "bucura" de roade. Căci dulci sunt acestea în grădina existenței.

Prin simt mănânc (trăiesc) dragoste, prin știu/cred mănânc (trăiesc) iubire/adevăr, prin vreau/văd mănânc (trăiesc) lumină/pace.

Pe toate le primesc, pe toate le înghit, pe toate le mănânc, adică asta înseamnă că pe toate le trăiesc. Iar a trăi, înseamnă a mă bucura.

În bucurie fiind, cu bucurie şi prin bucurie mă înfrupt din ce e – adică în/cu/prin Sfântul Duh.

292

69. Despre bine și rău

"Întotdeauna răul are un sens, binele nu are niciunul"

Pare fără sens citatul…

Asta arată că în conformitate cu ce afirmă, citatul este

"bun".

Cumva, ceea ce se spune aici este contraintuitiv, împotriva pre-judecăților culturale.

Dumnezeu a spus întâi "să fie" și apoi a spus "e bine/frumos" că e.

El nu a spus "ar fi bine sau e bine să fie". Asta ar fi însemnat să spună "cum" să fie. "Ar fi bine" se referă la

"cum" să fie ceva. Ori asta ar însemna, ca ceva care este, să fie (mai bine) altfel decât este. Când spun să fie, spun CE să fie. Când spun e bine (să fie), spun cum să fie, în ce fel să fie, întotdeauna altfel decât e. Deci când spun că

vreau să fie bine, mai bine, spun nu e bine așa cum e, nu este bine că e așa, dar ceea ce e, fiind așa, spun de fapt că nu e bine că e. Deci întotdeauna când spun "e bine să", spun că e bine într-alt fel decât e. Neg, mă împotrivesc, refuz ce e.

Când spun că e bine, atunci afirm că prin faptul că e (ceva/cineva) e bine. Binele deci se fundamentează pe a fi. Dacă ceva e e bine. Când spun "e bine să" sau "ar fi bine să" sau "ar fi mai bine să", atunci spun că așa (cum este) nu este bine și dacă nu este bine înseamnă că este nebine, "rău". Și încep să argumentez de ce nu este bine așa cum e și de ce ar fi mai bine altfel. Argumentez cum ar fi mai bine, dar mai binele nu este. Pe ce îmi bazez eu atunci argumentația? Doar pe cum este ceva pe care eu nu îl consider bun. Spun că acesta nu ar trebui să fie (așa).

Mă împotrivesc la ceea ce este. "Ar fi bine", "e bine să"

mă conduc spre a mă împotrivi la ceea ce este, la lupta, 293

războiul cu "a fi", cu "ce e". Bine-nțeles făcând ceva, un

"mai bine".

De unde știu eu "mai binele" din moment ce acesta (încă) nu există, ca să nu întreb de unde știu că va fi "mai bine"

sau chiar "bine"? Omul nu vede niciodată binele la prezent. Mereu zice că "(tot) înainte era mai bine" sau speră la un mai bine în viitor. Dar, cum spunea Bob Dylan,

"nu știu cum se face că în fiecare dimineață mă trezesc tot azi". Deci nu exista ieri și mâine, există doar azi unde nu este niciodată bine, pentru că se poate mai bine altcândva decât azi, deci niciodată. Și oamenii vor găsi un milion și mai bine de justificări logice și pragmatice ca să

argumenteze de ce nu este bine sau suficient de bine ce e. "Mai binele" devine astfel răul "binelui că e". Mai binele se luptă cu ceea ce este.

Mai binele vine cu ideologia evoluției, a progresului, a ajutorului, a salvării, a dreptății, a… orice. Are întotdeauna o semnificație, o direcție, un sens. Dar să pun din nou întrebarea: de unde știe? Nu putem ști decât ce e. Putem ști ce nu e? Desigur, putem să ne imaginăm. Dar ce înseamnă a imagina? Ce imaginăm când imaginăm? Păi, uneori "mai binele", alteori "mai răul", mai ales că pe ultimul se spune că este "bine" să-l pui în față. Unii vorbeșc despre "rău și bine". Din titlu îl pun în față, ca și cum întâi este răul și apoi vine binele sau mai binele ca o corecție, ca o îndreptare a greșelii. Vechea ideologie a antagonistului. Este necesar eroul negativ pentru a emancipa și chiar a exista cel pozitiv. La alții cumva parcă

răul este ontologic și mai puternic decât binele. Și într-un fel așa e, dacă ceea ce este, a fi-ul are nevoie de îmbunătățire, de corecție, de perfecționare etc. Bine este ceea ce este și rău este orice împotrivire la asta, indiferent de modalitate și intenție. Revenind la imaginare, toate modificările imaginate sunt pe CUM va fi ce e, la viitor, iar imaginarea se va axa pe instrumental și stilistic a ceea ce 294

va fi, nu pe a fi sau a nu fi ceea ce e, la prezent. Referitor la puterea de creație a imaginației, ea își are originea în a

"spune" ce să fie, nu cum să fie. De exemplu, "să fie ploaie", nu să imaginez modalitățile de a determina ploaia.

Puterea imaginației stă în a spune să fie ploaie și a o

"vedea" cu toate simțurile în momentul în care o spun. Și dacă o spun, este bine să o fac la timpul prezent, să spun este ploaie. Deci puterea ei stă în afirmație, nu în argumentație. Argumentarea este lipsită de putere, pentru că se străduie să aducă justificări că ceva merită, este (mai) bine să fie decât ce e. Argumentarea, deci, încearcă să justifice, să îndreptățească uzurpatorul (mai binele care nu e) pentru ocuparea locului celui care e (de drept). De drept, pentru că pur și simplu e.

Nu prea este corect politic.

Cu ce drept ceea ce e este mai degrabă decât ceea ce nu este încă și care poate ar fi mai bine să fie?

Nu știu.

Răspunsul este unul singur: că e.

Bert Hellinger spune că prima dintre legile conştiinţei colective afirmă că orice membru al grupului are acelaşi drept de apartenenţă (ca oricare altul). Adică asta înseamnă că orice membru are dreptul de a face parte, de a fi în grup. Dar ce se poate observa la nivelul unui grup (familie, gintă, trib etc.) este valabil la nivelul Totului, în cadrul a Tot ceea ce este.

Tot ce este este un grup, o mulțime de a fi. Dreptul de a fi în acest Tot a fost dat, "certificat", "legiferat",

"legitimat" prin "Da", "Să fie", iar dovada de netăgăduit constă în faptul că este. Nimeni nu poate exclude pe nimeni odată ce a fost "afirmat", odată ce este. Acest drept nu este unul dobândit după merite. Asta ar presupune ca cineva să preexiste meritului de a fi. Acest lucru ar conduce la absurdul de a fi înainte de a fi pentru 295

a face ceva ca să merite să fie, ceea ce ne aduce în același punct. Cum pot să fac să merit să fiu înainte de a fi? Deci este imposibil să meriți să fii sau să nu fii. Dacă ești, atunci ai dreptul inalienabil, ontologic de a fi și nimic, niciun a face/a nu face sau a avea/a nu avea (fapte "bune" sau

"rele", calități, însușiri "pozitive" sau "negative" etc.) nu are puterea de a anula "certificatul de naștere" în

"grupul", "mulțimea" lui a fi, în Totul. Adică nicio faptă

neconformă, incorectă, nedreaptă, "rea" etc., nu poate anula acest "fapt" ontologic, dar de asemenea, nicio faptă

"bună" nu aduce un drept în plus, "mai" mare, mai merituos pentru a fi.

De aceea, excluderea unei persoane, fie din existență prin moarte, fie prin exil din comunitate, din societate prin izolarea în pușcărie sau alt fel de excludere, fie din memorie prin uitare, negare, rușinare, îndepărtare etc., este un act de separare, de neiubire. Iubirea este uniune, unire, adunare (biserică, trup hristic, adică comuniune, împărtășire în comunitate) la un loc, deci în dragoste.

Dragostea este un loc de locuire comună, de împreună la un loc, acest loc fiind totul.

Nimic și nimeni nu este lăsat pe dinafară pentru că nu există "în afara" Totului, nu este decât Este și ceea ce este este comun, în comuniune cu Tot ce este. Nu există

"nimicnicia" lui Tolkien în care a fost exilat Melkor decăzut în Morgoth. Astfel, excluderea, este un act de separare

"înăuntrul" acestui Tot, este un act de a pune granițe în cadrul Ființei, este o fărâmițare în "trupul" acesteia. În acest fel apare un dezechilibru lăuntric în Tot ce e. De aceea separarea între rai și iad este o erezie la adresa iubirii și dragostei, la adresa uniunii, a lui împreună. De aceea apocatastaza lui Origen se aşează pe iertarea totală, pe dispariția tuturor granițelor, pe împreună.

Pedeapsa iubirii este iertarea, iar cea a dragostei este îmbrățișarea. Cum spunea un cuvios avva cândva,

"arzăte-ar Dumnezeu să te ardă cu dragostea Lui cea 296

mare". Dragostea, foc cumplit și pârjolitor, ce mistuie toate granițele, toate zidurile, toate separările. A îmbrățișa înseamnă a face spațiu de locuire, un împreună.

Dragostea înseamnă includere nu excludere. Dacă exclud ceva sau pe cineva, pe orice motiv mai mult sau mai puțin rațional în conformitate cu legile și normele morale social-religioase ale unui grup, constituie o împotrivire la această

lege a iubirii și dragostei care este o lege a incluziunii.

Dreptatea lui Dumnezeu (a universului, a Tot ce e sau cum vrem să-i spunem) împlinește această lege. "Dreptatea omului" este legea excluderii. Doar el poate face asta cu sine sau cu altul, doar el (se) poate exclude de rușine, vinovăție, frică, furie și orgoliu, dar mai ales impunând

"binele" cu forța, nu doar altuia, ci și sieși prin ceea ce se numește de obicei supraeu. Dacă un grup familial spune Hellinger se rușinează cu un membru, strămoș criminal, bețiv sau nebun și încearcă să-l treacă "sub tăcere", să-l excludă din memoria grupului, urmașii, membrii grupului vor simți repercusiunile acestui act. Judecătorii vor suferi

"pedeapsa dreptății" lor. Pentru a înțelege fenomenul, putem să ne gândim la o lege a fizicii newtoniene. Când împing într-un perete, acesta "mă împinge" cu o forță

egală cu a mea. Deci, când mă împotrivesc la ce este, când încerc să împing "acel este" în afara lui este mă voi simți eu însumi/însămi dat afară din este, orice ar însemna acel este, ca situație concretă. Dar cum nu există un afară, voi crea doar granițe, doar linii de demarcație imaginare, iluzorii, însă cu puterea de a aduce tensiune și conflict.

Când trasez o graniță, stabilesc un conflict acolo unde nu este, dar acesta se va manifesta într-o tensiune. Granițele sunt tensionate și favorizează conflictul. Granița simbolizează siguranța. Siguranță față de ce? Față de ce este? Față de "restul"? Față de Tot restul care este în afara de "mine", de "noi"? Așa avem noi senzația de a fi în siguranță. Așa creăm străinul, dușmanul, toxicul, 297

dăunătorul, menținându-l la graniță, "afară", "simțindu-ne" în siguranță. E "drept" așa. Ce e al nostru e al nostru și ce e al vostru e al vostru (asta când nu considerăm că

e tot al nostru…). Mintea noastră este învățată să traseze granițe, demarcații, de-finiri pentru a categorisi, pentru a discrimina – așa înțelege ea, prin discriminare, prin separare.

A înțelege ceva este un proces natural de includere, se exprimă prin asimilare, integrare, digerare – cunoașterea e iubire, includere, unire, nu separare. Putem înțelege de ce cunoașterea binelui și răului a condus la suferință, la separare, la împărțire, la judecată, la discriminare între bine și rău. De ce este necesar să transcendem binele și răul pentru mântuire, pentru revenire la a fi, la uniune, la viață, adică la bucurie. Iar acest lucru se face prin includere, nu prin excludere, pentru că nu mă pot bucura decât împreună. Când mă bucur, ies în "afara" mea către altul și fac asta prin "pedeapsa iubirii", prin includere, prin îmbrățișare, prin primire.

Putem începe prin a nu mai exclude. Concret asta ar însemna să nu ne mai apărăm. A te apăra înseamnă a exclude ceva pe care îl consideri amenințător. Cum poate

"un a fi" să fie amenințător la "un alt a fi"? Cum poate "un a fi" să anuleze, să scoată din a fi "un alt a fi"? A fi înseamnă "Da", "să fie". Cum poate asta să amenințe un alt "Da", "să fie"? Pot să îmi închipui asta, pot să cred asta.

Dacă fac asta, voi stabili ideologia pericolului la adresa lui

"a fi" și atunci voi și simți nevoia de siguranță și voi considera necesar să mă apăr pentru a fi în siguranță. Dar aceasta va rămâne un deziderat, pentru că niciodată nu mă voi simți în siguranță, voi fi mereu în apărare, în luptă, în război, cu arma la picior până mă voi obișnui cu această

stare perpetuă de tensiune. Voi considera această stare senzație de siguranță și mă voi simți în pericol în starea de relaxare. Încordarea de a fi va fi scopul meu și stăpânul meu va fi instinctul de supraviețuire. De aceea, este greu 298

– foarte greu, aproape imposibil – ca omul să se lepede de credința lui în apărare. Este religia lui, idolul său în fața căruia se supune total, fanatic. Îi este extrem de dificil să

abandoneze această credință, pentru că se va simți el însuși abandonat (de sine). De aceea, metoda Letting Go, care înseamnă a se preda el însuși, o resimte ca pe un abandon de sine. Nu este de mirare că eliberarea este adesea văzută în a nu fi: pentru că această stare de tensiune și conflict constante nici nu reprezintă a fi-ul, iar

"a nu fi"-ul (neființa) îl scoate, îl scutește de dilema libertate-responsabilitate în care se află prin puterea de a alege. Îl sustrage din fața aparentului paradox că a te preda, a nu te mai apăra, a te lăsa invadat te eliberează, te salvează de neviață, de netrăire și, deci, conduce la înviere.

Deci, în momentul în care mă împotrivesc, exclud și încalc legea iubirii și a dragostei. Când mă apăr, fac asta, când judec fac asta, când pedepsesc fac asta, când mă simt nedreptățit fac asta, când îmi impun dreptatea fac asta…

Când nu las tot ce e să fie așa cum e, cum vine și cum pleacă.

Îmi închipui că împotrivindu-mă la ceva ce e, la ce e, adică

încercând să-l fac să nu fie, îmi asigur să fiu, fac să fiu.

Îmi închipui deci că prin a face ceva să nu fie, fac să fiu.

Și mai clar, încerc să fac se fie prin a nu fi.

Uimitor…

Care ar fi soluția?

Să las tot ce e să fie așa cum e, cum vine și cum pleacă.

De ce?

Pentru că, dacă e, e bine.

În "Fapte" (11: 7-9) Dumnezeu îi spune lui Petru "junghie şi mănâncă." El îi răspunde "Nicidecum, Doamne, căci nimic spurcat sau necurat n-a intrat vreodată în gura mea." Dar Dumnezeu îi zice că "Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate."

299

Omul este cel ce pune nume. Omul definește și creează

separare de-numind, acordând nume, concepte și astfel creează separare, granițe. El numește spurcat, nociv, dăunător, toxic, vătămător etc. ceea ce el vede ca "părți"

ale Totului. În felul ăsta le categorisește și "știe" să se ferească de ele. Dacă intră în contact cu ceva nociv poate să îi dăuneze, îl poate face să nu "mai" fie. Iarăși întrebarea: poate ceva ce este să facă altceva ce este să

nu mai fie? "Mai" este întotdeauna la viitor, nu la prezent.

La prezent este doar "este". "Să (nu) mai fie" se referă la viitor, care nu este. Apărarea este întotdeauna pentru viitor. Chiar pericolul imediat este un pericol din viitorul imediat. Deci dacă în prezent sunt, este imposibil să nu fiu. Să nu "mai" fiu este o referire la viitor, o închipuire.

Dacă numesc ceva spurcat, periculos, atunci voi crede că

este așa și se va face mie după credința mea, pentru că

mă voi împotrivi, mă voi război cu "dușmanul" sau mă voi feri, voi evita, mă voi izola de nocivitate pentru a nu fi contaminat, a nu intra în mine. Iată și teoria contagiunii, a infectării… Iată și teoria luptei cu boala, cu cotropitorii, fie aceștia germeni, fie alte entități sau substanțe otrăvitoare. Dar boala în sine este o luptă pentru apărarea

"patriei" corporale sau teritoriale. Deci boala este o apărare la granițe sau pe ceea ce numesc a fi propriul teritoriu. Ce fac când mă apăr? Mă împotrivesc, exclud (febra furiei de exemplu, crima "justificată", îndreptățită), sunt în conflict. Când este pe "propriul teren", conflictul este în "interior" (repulsie, greață, scârbă etc.), o parte din mine se luptă, este în conflict cu o alta pe care vrea sa o exileze în exterior. Un a fi cu un alt a fi, încercând fiecare să-l facă pe celălalt să nu fie. A face să nu fie este imposibil. Dar încercarea de a face asta are repercusiuni în trăirea concretă de viață. Apare ceea ce denumim, tensiune, suferință, dezechilibru, adică efectele bolii.

Boala constă în această încercare și își are originea în 300

credința nestăvilită în ideologia siguranței oferită de separare, de izolare (băgăm în carantină și ne băgăm în carantină). Față de ce ne separăm? Față de ce ne putem separa? De ce este? Păi, ne putem separa de ceva care nu este? Și atunci? Cum ne putem separa de ce este?

Luptând cu ce este, nu ne împotrivim la ce este, la a fi?

E "bine" să ne împotrivim la ce e?

E "rău" să nu ne împotrivim?

Discriminarea se bazează pe comparație între ceva și altceva. Ea este o critică la adresa felului de a fi. Ea este întotdeauna justificată de un mai bine, mai mult sau altfel decât așa. Ceva sau cineva este mai bun, mai puțin bun, mai puţin, mai..., mai rău decât altceva sau altcineva.

Din asta rezultă de obicei, ca reacție de apărare, isteria cu foamea ei nestăvilită după atenție și acceptare și frica ei extremă față de orice judecată, chiar orice opinie nevinovată sau părere diferită, pe care le resimte ca pe o constrângere extremă.

Nevoia de acceptare și iubire (așa cum este ea înțeleasă, de obicei ca supunere și recunoaștere a unui fel, unui cum) din partea celorlalți la intensități disperate predispune la autodistrugere.

De ce această nevoie extremă de a primi iubire, atenție, recunoaștere, prețuire, acceptare etc. conduce mai degrabă la moarte decât la viață? Și asta la modul cel mai concret, nu doar la figurat. De ce nevoia de corectitudine și dreptate duce pe termen mediu și lung la contrariul a ce intenționează? De ce îndreptățirea duce la război, la și mai multă nedreptate?

Hristos spunea că, atunci când îți dai sângele tău (viața ta) pentru un aproape (pentru un prieten), mergi spre înviere. Este ce a făcut El.

301

Când iubiții se dăruie unul altuia se naște o viață. Ei mor unul pentru și prin altul la nivel de spermatozoid și ovul în vederea vieții noi.

Deci, când nu mai dărui nimic, dar vreau cu disperare să

primesc atenție, acceptare, iubire, îmbrățișare..., atunci se inversează procesul – nu mai este prin dăruire (sânge sau trup/celula reproducătoare), prin moarte spre viață, ci este prin viață spre moarte.

Pentru că vreau viață pentru mine, vreau sânge, vreau carne, vreau sex, vreau atenție, vreau îmbrățișare, vreau iubire... Alerg cu disperare, cu furie să le captez, să le am, dar tot ce primesc conduce la moarte, pentru că tot ceea ce prind, ce strâng în mâini omor (ca și copilul care strânge la piept puișorul de găină). Omor viața pe care o posed, omor iubirea pe care o posed. De aceea posedarea vieții, a iubirii conduce la disperare și moarte. Pentru că

viața posedată, avută, nu mai este liberă și moare. Dacă

este liberă, dacă este lăsată liberă viața, iubirea circulă, se dă de la unul la altul, duce la viață, la înviere, la și mai multă dragoste.

Deci atunci când dau/dărui dragoste, dragostea e vie și conduce la și mai multă dragoste. Dacă primesc dragoste sau viață sau orice, dacă dărui mai departe se înmulțește, nu se împuținează. Dacă primesc, nu mă îndatorează, pentru că nu este pentru propria posesie, nu este pentru mine. De aceea nu trebuie să merit ce primesc. E ca să

dau mai departe. Las să treacă prin mine, nu o rețin, nu o posed, nu o iau în proprietate, nu o fac a mea. Iubirea, viața, nu pot fi proprietatea cuiva. Doar le lăsăm să treacă

prin noi. Dacă le tâlhărim și vrem să le facem ale noastre, pierdem bucuria și astfel iubirea devine disperare și viața devine moarte.

Bucuria este o renaștere în fiecare "clipă", este o pâlpâire, o pulsație, o înviere permanentă, o înviere veșnică, este 302

veșnicia vieții, este viața veșnică. Când mă bucur sunt copleșit de viață, nu am cum să nu împărtășesc, nu am cum să nu dărui. Dacă nu am CE să dărui, dacă nu am CE

să primesc, mă bucur de faptul că Sunt Eu. Și nimic, niciun CE-va nu este mai mult decât asta. Este mai "mult" decât Totul. Dacă mă bucur că eu sunt, voi împrăștia bucuria în jurul meu, în Totul, voi împrăștia viață, iubire, dragoste, bucurie, deci înviere. Voi fi izvor de apă vie, voi fi "Vița de Vie(ață)", voi avea sevă, sucul bucuriei, "substanța de carne" a trăirii. Nu voi mai "bea lapte", mă voi înfrupta din

"carne", voi avea acces direct la viață.

Ori-CE putem avea, nu este pentru a păstra, ci este pentru a da. Este ca un joc de volei în cerc. Dai mingea de la unul la altul. Joaca este o bucurie. Dacă păstrezi mingea, s-a terminat jocul. Dacă transformi jocul în competiție, jocul nu mai este joacă, ci se transformă în muncă, în chin, în suferință, are un scop, o utilitate, vrei sa dobândești ceva

– să câștigi ceva, să acumulezi câștiguri, merite… pentru care ești în stare să renunți la bucurie, la joacă.

Întotdeauna putem "avea" bucurie, pentru că întotdeauna suntem atunci când suntem și nimic nu ne poate împiedica să fim atâta vreme cât suntem. Deci întotdeauna ne putem bucura că suntem, dacă asta este important pentru noi, dacă prețuim asta. Dacă nu prețuim asta, dacă

considerăm alt-Ceva mai important, dacă vrem "mai mult", dacă considerăm insuficient că suntem, cum suntem, ce avem, adică dacă suntem nemulțumiți că

suntem, cum suntem, cu ce avem, atunci bucuria piere.

Nu mai prețuim că suntem și alergăm după ceva… "mai mult". Nici noi nu știm după ce… Pentru că CE altceva ar putea fi? De aceea nu vom găsi niciodată acel alt-CEva mai "mult", nu vom găsi suficient de "multul" care să fie pe măsura "sunt-ului", care să îl umple. Pentru că Totul este "infinit" de mic față de "eu sunt", față de nimicul, niciun CEva-ul absolut.

303

În Ceva eu mă pot reflecta, dar dacă mă identific cu ceva, orice ar fi acest ceva, mă văd împuținat și limitat, mă văd infinit de mic. Dacă îmi văd reflexia într-un bob de nisip sau într-un fir de praf, mă văd cumva întreg, dar infinit de mic. Dacă mă voi identifica cu acea imagine mă voi simți limitat, insuficient. Dacă mă voi atașa de acea imagine voi muri ca Narcis, prizonier al reflexiei sale. Dacă voi încerca să îmi protejez făptura reflectată, mititică și neajutorată, voi cădea în grijă și suferință.

Toate acestea conduc la neajunsuri, la nemulțumire.

Nemulțumirea scade prețuirea. Nu pot să prețuiesc ceva de care nu sunt mulțumit. Mulțumirea este cheia către bucurie. Mulțumirea de orice generează în mod natural și nu forțat recunoștință pentru orice.

Omul nu se naște nemulțumit, el caută argumente pentru a fi nemulțumit. Nemulțumirea este întotdeauna logică, justificată de ceva, are un "de ce" și un "pentru că"

întotdeauna, ea are sens, rost. Nemulțumirea este întotdeauna îndreptățită. Mulțumirea nu, ea este întotdeauna nejustificată, neîndreptățită, ea este întotdeauna gratuită, degeaba, fără rost, fără scop. E ca viața, e ca "eu sunt", degeaba.

"Tot ce este e bine pentru că e, nu este pentru că e bine."

Dincolo de "bine și de rău", dincolo de "Pomul cunoașterii binelui și răului" este "Pomul vieții", prin ale cărui roade, gustându-le, intrăm în veșnicie.

Adică, doar dacă trecem de "bine și de rău", de a judeca în acești termeni, putem avea acces la Pomul vieții, care este Bucuria. Judecata (împărțirea, separarea) ne împiedică să ne bucurăm, să fim mulțumiți și să prețuim ce este – să primim și să ne bucurăm de ce este, că este.

304

70. Și… despre plictiseală

Când fugim de trăirea durerii, de intensitatea simţirii, a faptului că suntem vii, deci vulnerabili la trăirea vieții și a muririi, a bucuriei și a pierderii, atunci renunțăm la a fi prezenți în propria poveste de viață. Facem totul pentru a nu fi prezenți, la a fi împreună cu ce simțim. Nu vrem să

fim aici și acum pentru a simți asta. Învățăm să stăm deoparte, alături. Nu vrem să fim atinși. Dacă reușim să

facem asta, atunci aproape nimic nu ne mai atinge, aproape nimic nu ne mai mișcă, aproape nimic nu mai are valoare. Și așa viața noastră parcă nu mai are valoare, este fără sens și… goală, vidă, plictisitoare.

Pe de altă parte, ca atitudine interioară, noi nu facem nimic, nu actăm nimic, ca nu cumva să fim prinși în mrejele vieții și să ne expunem acesteia – putem să ne ardem. Deci, ne abținem de a face ceva, de a conjuga vreun verb.

Dar stând aici, deoparte, parcă nu simțim nimic. Culmea…

Nu asta am urmărit? Păi, da, dar doar să nu mai simțim durere și vulnerabilitate. Iar acum fiind deoparte și departe de viață, căci ne poate dăuna prin durere și vulnerabilitate în anumite situații, nu o mai simțim. E

firesc, atâta vreme cât stăm pe malul celălalt al vieții să

nu o simțim, să suferim de para-viață, de para-trăire, a fi pe dinafara ei…

Afară unde? Căci nici morți nu suntem – nici în ființă, nici în neființă. Cuvântul folosit adesea este cel de "mă simt suspendat". Este o stare de așteptare. Aștept să SE

întâmple ceva, undeva în viață, atât de puternic, de incitant, de extraordinar, încât să poată ajunge și la mine, pe malul asta, dincoace de viață.

Ce fac eu aici?

Privesc la ce se întâmplă pe malul vieții. Ce povești de viață se derulează acolo. Întotdeauna ale altora. Niciodată

ale mele. Și cumva mă hrănesc privindu-le, ascultându-305

le. Puțin din viața, din trăirea lor ajunge și la mine. Trăiesc la subzistență cu firimiturile ce rămân după trăirile altora.

E un fel de voaiorism. Voaiorismul este safe, nu trebuie să

mă expun, dar depind de ce fac alții. Ei sunt actorii. Eu doar spectator. Dacă nu SE întâmplă nimic, dacă ei nu fac, dacă ei nu spun, eu flămânzesc. Am nevoie de ei. Am permanentă nevoie să îi ascult cum se laudă sau se lamentează de viața lor, să privesc dramele altora în filme sau în știri de orice fel. Altfel, risc să mă omoare plictiseala. Pe malul ăsta dincoace de viață și dincolo de moarte aștept ceva să mă stimuleze, preocupându-mă

între timp cum să-mi "omor timpul" prin diverse tehnici care mai de care mai ingenioase. Că de, nefiind cu adevărat mort, ci doar neviu, singurul tovarăș de care nu am putut scăpa este timpul vieții mele. Am scăpat de trăirea vieții, dar nu de viața însăși. Timpul este din nefericire prezent și este torturant. Mă arde. Timpul este tot timpul cu mine atâta timp cât sunt. Acest lucru este resimțit cumplit și poartă un nume – plictiseală.

M-am extras din existență ca să nu mai sufăr și unde m-am dus? Unde mă pot duce? Ca un melc, m-am retras în cochilie și doar privesc pe fereastră spre existență să văd ce mai e pe acolo. Dacă nu se întâmplă nimic în fața acesteia, îmi fac de treabă prin cochilie pentru a face să

treacă timpul mai repede. Mă învârt ca un titirez ca să-mi omor timpul. De ce fac asta? De ce vreau să-mi omor timpul? Ce îmi face mie timpul? E prea mult? Și ce înseamnă de fapt timp? Și cum se poate omorî timpul prin a face? Atunci când fac ceva, dispare? Ce dispare când dispare timpul? Dar eu nici nu vreau să fac ceva pe malul vieții, că este periculos, poate să doară. Așa că îmi fac de lucru pe aici, pe suprafața cochiliei, mă duc de colo-colo pe malul ăsta, așa cum se leagănă elefantul când stă pe loc sau cum se bâțâie tigrul în cușcă. Mă mișc fără sens.

306

De fapt are sens. Vreau să fac să treacă timpul. Încă o dată, de ce fac asta? Ce se întâmplă dacă nu fac asta?

Toți cei care sunt în situația asta, nu au stat nici măcar o clipă să vadă ce se întâmplă. Imediat au început să se bâțâie fizic sau mental, au încercat să se miște într-un fel sau să privească la ceva în mișcare, pentru a își abate atenția. De la ce? În realitatea fenomenală, timpul este durata unei acțiuni. Cât durează o acțiune este timpul în care se întâmplă. Acțiunea "mănâncă" timp, ia timp…

consumă, omoară timp. Fără nicio acțiune, ce mai e timpul? Mai e?

Dacă nu fug prin orice bâțâială, dacă stau puțin voi afla grozăvia. Timpul nu se mai scurge, nu mai pleacă, nu se mai duce nicăieri. El se ducea cu acțiunile, acolo unde duceau acestea, într-un loc anume sau nicăieri. Acum, dacă stau, stă și el. E mereu prezent, mereu aici. Este și un aici. Timpul parcă nu mai e timp. Parcă este un loc. Un loc în care eu știu. Ce știu? Știu că sunt. Doar atât. Nimic altceva. Și mai e ceva aici, când stau eu singur știind că

sunt – simt că sunt. Doar știu că sunt și simt că sunt. Cum este asta? Doar să fii, să știi că ești și să simți că ești? E

cumplit de intens. Parcă mă nimicește. Mă nimicește să

fiu și să știu că sunt și să simt că sunt? De ce aș crede asta? Când doar sunt și știu că sunt și simt că sunt, se întâmplă ceva groaznic. Încep să simt în corp o ardere, o vâlvătaie, o turbulență extrem de intensă și în același timp fină, delicată, ce pleacă din plexul solar, din zona diafragmei, din vârful inimii spre tot corpul, făcând să

vibreze toate celulele. Încep să îmi simt extrem de intens propriul corp din interior. Nu sunt obișnuit cu asta. Sunt obișnuit să MĂ simt dinspre exterior, când sunt mângâiat, bătut de vânt, bătut de soartă, atins de ceva, prin încordarea efortului în acțiuni, în fine, prin percepții.

307

Dar eu am ajuns aici, tocmai pentru că nu mai vreau să

mă expun acestora. Dar am căzut din lac în puț. Am fugit de viață și am dat de mama ei. Am fugit de trăirea existențială și m-am retras în A Fi. Din existență în ontic.

Iar aici simt efectiv că parcă ard. Unde să mă mai duc? Aș

putea să fac să nu mai fiu deloc? Și dacă nici asta nu vreau? Dacă vreau să fiu, fără să știu că sunt și să simt că

sunt, și nici să trăiesc viața asta, să fiu actorul ei, cum fac? Ce balet complicat trebuie să fac ca să reușesc asta?

Dar ce este așa de rău, de cumplit în ceea ce resimt în plictiseală? Arderea aia, fierberea aia… ce e? Nu este ea intensitate de a fi? Nu este ea știu și simt că sunt? Nu resimt eu atunci iubire și dragoste? Nu sunt eu atunci prezent acum și aici? Da. Simt foarte intens timpul și spațiul. Cu ce nu vreau să stau? Cu iubirea și dragostea.

Nu vreau să știu că sunt, să simt că sunt, mă disperă

iubirea și dragostea pe care le resimt prin toți porii. Vreau să fiu distras de la astea, dar într-un mod safe, fără să fiu nevoit să trăiesc, să mă expun vieții mele existențiale, să

îmi asum acțiunile mele, să mă implic.

Cuvântul cheie este distracție. Ceva să mă distragă și de la a ști de mine, de la a simți că sunt, dar și de la durerea și chiar bucuriile vieții.

"Ce faci când simți că te plictisești?" este o întrebare care poate fi formulată în felul următor: "Ce faci când știi că

ești, simți că ești, resimți iubire și dragoste?" Nu este nevoie să fie toate, e suficientă și una din ele. Știu și simt că sunt sunt ontologice și singulare, motiv pentru care sunt percepute, interpretate ca singurătate, în timp ce iubirea și dragostea sunt existențiale și mă împing spre a mă transcende în viață, în existență, spre lume, spre ceilalți, mă expun, mă vulnerabilizează.

Distracția este o extracție și din ontologic și din existență.

Dar ce poate avea această eficiența de distragere?

Trebuie să fie mereu altceva, nu monoton, stimulant, excitant, dar nu profund, interesant, dar neimplicant.

308

Trebuie să fie mereu pe muchea de cuțit a superficialității pentru a nu cădea, fie în trăire, fie în fi-ire.

Cei care au trăit durerea prin pierdere, așteaptă să fie distrați. Aceștia se așează la geamul spectatorului și vor să fie distrați de bufonii lumii. Nu vor să se implice, nu vor să acteze, să își conjuge viața, ei vor să privească cum trăiesc alții, dacă se poate interesant, stimulant și să aibă

și ei ceva într-un mod confortabil și sigur. Să riște alții trăirea, iar ei să culeagă ceva filtrat, neintoxicat de trăire.

Tot timpul sunt flămânzi de trăire și stau cu mâna întinsă, poate le pică ceva, poate SE întâmplă ceva. Ei nu

"întâmplă" niciodată – e periculos. În plus, nici nu pot sta așa degeaba, că îi apucă știul și simțitul de a fi și au încurcat-o și mai rău. "Mă plictisesc singur/ă" este adesea expresia lor motivatoare de distracție, dar și frica cea mai mare.

Cei care au trăit durerea fizic, fiind violentați, nu mai vor să trăiască umilirea, nimicnicirea pe care au simțit-o când au fost pasivi, primitori, la diateza pasivă. Ei sunt continuu la diateza activă. Tot timpul fac ceva, cu scop sau fără.

Sunt mereu în mișcare. Ei acționează asupra altora, asupra a orice, doar să fie în mișcare. Dacă stau puțin

"simt un motoraș în plexul solar care se învârte tare-tare".

Așa descriu ei simțirea de a fi, dar imediat ies din stare printr-o acțiune oarecare. Statul degeaba "sună" a pasivitate, a primi bătaie, umilință, a fi nimicit. E o mare frică de a nu mai fi acolo. Când stau, le este frică că nu o să mai fie, că o să dispară, ca atunci… De aceea, dau tot timpul la pedale, sunt ei cei care fac, care nimicesc, care orice, doar să facă ca să fie sau mai bine spus ca să nu se întâmple să fie nimiciți. Ei trebuie să controleze totul, să

facă totul, nu pot să lase nimic să fie. Sunt foarte acționali în existență, dar nu implicați. Nu trăiesc nimic, nu primesc nimic, doar fac. Câtă vreme fac, sunt fără a se simți că

309

sunt. Simțirea este destul de nasoală – de exemplu, poți simți durerea. Și asta la modul cel mai concret. Dar nu asta este problema, cu asta sunt obișnuiți. Cu umilirea, cu nimicirea propriei valori au ei ceva.

Ce numesc primii plictiseală și ce numesc ultimii neliniște, este ce încearcă toți cei care meditează, străduindu-se să

nu fie ispitiți de ec-sistență. Dar când apare plictiseala/neliniștea fug mâncând pământul prin orice mijloace de distragere. Mijloace de distragere de la a fi, a ști și simți că sunt, a resimți iubire și dragoste.

Dar culmea este că ce numesc ei plictiseală/neliniște nu este starea de care fug, ci fuga de ea. Și asta pentru că

nu au stat o clipă să vadă cum/ce este, ci au zbughit-o instantaneu. Această strădanie de extragere din stare, de împotrivire la stare numesc ei plictiseală/neliniște. Nu este necesar decât a sta în stare, a nu mai fugi. A sta în plictiseală/neliniște, a gusta din ea – a fi-i, a ști-simți că

sunt, a re-simți iubire-dragoste, a lăsa asta să fie, a nu face nimic altceva. Atât. Aşa vor vedea că, ceea ce numesc ei plictiseală, ceea ce îi omoară e ceea ce îi "ţine"

vii, îi bucură, iar ceea ce îi nelinişteşte, îi linişteşte, pentru că este dincolo de orice dubiu şi îndoială.

Plictiseala-neliniștea este cheia către fi-ire și existență, către Eu sunt acum aici.

Și este la îndemâna tuturor…

310

ISBN: 978-973-0-39263-0