"Acceptându-te complet, încrederea devine completă. Nu mai există nicio separare între persoane, pentru că nu mai există nicio separare în interior. În spațiul în care trăia frica, dragostea este lăsată să crească."
Ideea este că, dacă nu accepți ceva din tine, dacă nu te accepți complet, nu există spațiu în interior. Când te accepți pe tine cu totul, când te lași oricum, se creează
acel spațiu. Resimțirea unui spațiu în interior înseamnă
resimțirea libertății, iar asta e o precondiție fundamentală
pentru încredere (în mine și în ceilalți) și dragoste.
Spațiul în care trăiește frica, e un spațiu strâmt, constrâns, înghesuit, strivit de respingerea mea față de mine și cea față de exterior...
Ideea e că, nu îi accept pe ceilalți, pentru că nu m-am acceptat pe mine mai întâi complet.
De exemplu, de multe ori când cineva face către noi un gest de dăruire nu vedem, nu recunoaștem darul, ci constrângerea. Pentru că este deja în noi...
17
Sunt în această lume prin și în acest corp. Corp pe care îl am de la mamă și din ea am ieșit așa. Ea este lumea din care am ieșit sau poarta prin care am venit în lume.
Legătura între corpul meu și mama (părinți în genere) este mare..
Relația mea cu corpul meu poate să reflecte relația mea cu mama, cu tata..
Dacă resping părinții asta se poate vedea în corp, în cum mi-l resping.
Dacă mă simt prea constrâns s-ar putea ca și corpul să
prezinte unele deformări.
Relația cu corpul, deci cu simțirea concretă a vieții, are ca element conex sau central identitatea de sine. De asemenea, mai are și o componentă legată de sens, de direcție a vieții.
Relația traumatică cu mama generează orice relație proastă cu corpul și cu viața.
Adăugarea problematicii sensului vine dintr-o relație proastă (traumatică) cu tatăl.