CA DINTR-O RANĂ
La miezul nopților erau corsari
plutind pe mări de filtre tari
eu, prizonier de preț luat
de la grumazul unui munte pur
ucide nu puteam și nici să fur.
Surdă eram, străină foarte
de voluptatea de-a pătrunde
ca printr-un trup printr-o furtună.
Totuși stăteam la masa lor
învăluită într-un not –
dar iată omul așteptat
a aruncat ceva pe masă
și toți s-au repezit ca pe-un mormînt
unde, închisă închisă între moarte,
mai pîlpîia cumva o carte.
Au sfîșiat-o închinînd
bînd și mîncănd, mîncînd și bînd,
rîndu-i venea la fiecare
și iată că îmi spun pe nume
mă învelesc mai tare-n nor
dar ei sînt gata de omor
și-atunci pe o subțire punte
le-aduc din depărtări un munte
– "iată, șopteam, sufletu-mi este
legat de-aceaste albe creste . . .”
Și bine nu vorbeam, deodată
corabia fu scufundată
cetele înotau spre maluri
prin filtre tari, prin alcool,
eu încercam ca dintr-o rană
din poezie să mă scol.