DESCHIDE-MI CALEA
Din cei care vorbeau cu cerul
unul mai pîlpîia prin sate
închis în sine ca-ntr-un semn
pe care timpul nu-l străbate.
Sub ochii lui cei nevăzuți
părea că bolșile se rup
și cîteodată-n miezul nopții
sufletul lumina prin trup.
"O, tată, tată” – suspinam –
deschide-mi calea către tine,
la subțioara ta dormind
te-aș înțelege așa de bine
vorbindu-ne fără pas călătorind
suflete care mi-ai născut
de ani de zile mă ascund,
umblînd, trigînd, să te găsesc
fără durere sa-ți vorbesc . . .
Dar tu te stingi nerăbdător
și din trecut îmi lași un sat,
muntele stîns dintr-o pădure,
cărările aduse-aminte
și nerostitele cuvinte.