AVRAM IANCU
Sute de ani mă leagă, strîns de munți
o sete nemaipomenită
cînd – iată vremea potrivită,
haina știută și unelte vechi,
poveșe îndesate în urechi,
din neamul meu mă smulg, încă o dată,
ostaș cu inima încercănată.
Străbat cărarea, luna, anul,
prin subterane urmărind dușmanul,
pasul îl simt adeseori pe-aproape
sunînd în piatră, clipocind în ape
și iată îmi apare-o fată
de un lămpaș zglobiu purtată.
"Vino” șoptește și m-am dus
ca firul învîrtit pe fus,
pînă-ntr-o clipă, amețită,
își arătă din ascunzișuri talpa
cea învelită în copită . . .
Prin subterane, scormonind la vîne,
stoluri de vîlve-mi sînt stăpîne
și sap cu dorul în lopată
parcă de veacuri se ascunde-aici
o libertate îngropată.
Și sap,
săpînd pîndesc prin aer
– îngrămădind stînci între noi,
dușmanul se depune-n foi.
Presimt pentru întîia dată
ființa lui îngîndurată
dormind cu capul într-o parte
un munte numai ne desparte,
visînd cu chipul meu pe fată
ne mai desparte doar o viață . . .