CHEMAREA
Sub îndoiala cerului, la sanctuare,
boi albi nu contenesc să are,
Mari Preotese în penumbră-așteaptă
o holdă care nu răsare.
Din munți, din munți, copii adînci
cu zgomot uriaș se rup,
pe porți înguste-abia încap
cu roți de foc înghesuite-n cap,
tîrînd în urmă rîuri, sate,
imenși copaci care-i străbat –
pe unde trec rămîne drum
și piedicile nu-i abat.
Căci clocotește-n pieptul lor o forță
veacuri de jug și de tăcere –
cu mîna încleștată-n frîie
soarta-mplinirea ei își cere.
Orașele pot deci să-i cheme –
spre munți răzbate duhul lor:
din sărăcie și din dor
Mari mame răspîndesc lumină
țara veghind ca pe-un ogor.
Spre viitor, spre viitor
caut o urmă, însă ninge
e numai alb, numai pereți,
de după care fiul plînge.
O, fiul meu cel nenăscut
cum pot să te aduc la mine
cînd nici nu-l știu pe tatăl tău
și nici nu văd ce fir te ține?
Dar simt că ești și te aud
oriunde merg spre tine vin
și fiecare zi e-un leagăn
pe care cu iubire-l țin.