Nalbian se trezește ca dintr-o bătaie cruntă, tremurând din toate încheieturile. Este încă întuneric, nu știe cât timp a trecut de când și-a pierdut cunoștința. Își revine în simțiri și se ridică din mocirlă, rece și ud până-n măduva oaselor. Mai este doar în izmene, iar în jur vede numai mlaștină. „Dacă era iarnă, o mierleam“, izbutește un gând să-și facă loc printre durerile de cap.
Clănțănind din toți dinții și amețit bine, încearcă să cerceteze împrejurimile. Într-un sfârșit, dibuiește taverna aducătoare de necaz, la câteva sute de stânjeni, care acum este închisă, pustie și pe dinăuntru, și pe dinafară. Urmează mica potecă, vreme de-un ceas, până ajunge la drumul principal. Zorii anunță lumină, dar el nu știe încotro să o ia. „De unde-am venit, știu că nu e nimic; să-ncerc mai departe.“ Caută apă curată să se curețe de noroi, însă, încă murdar, întâlnește un grup de soldați. Le povestește pățania și cere ajutor până la următoarea așezare.
– Poate că e cum zici, poate că nu. Cu un lucru ai dreptate, locul e plin de lichele. Vii cu noi până ne lămurim.
Căzut în deznădejde, Nalbian însoțește tăcut unul dintre călăreți. Drumul e un sfetnic bun. Îl chinuie remușcările de care încearcă să se elibereze treptat, știind că, dacă vrea să poată merge mai departe, trebuie să se repună pe picioare. „Ce-a fost, a fost“, încearcă el să-și găsească liniștea.
Ajunsă la marginea unui târg, patrula oprește la garnizoană. Un soldat îl duce în carceră.
– Preferăm așa decât invers. Cum stăpân nu e, iar judecătorii au cam plecat, să vedem ce putem face.
– Bine că mai e oaste, oftează Nalbian.
– Cine știe cât, închide străjerul grilajul de fier și se face nevăzut, nu înainte să-i lase un bol prăpădit.
Libreanul înfulecă bucata de pâine tare ca piatra, înmuiată în apă. „Să-ncepem cu începutul“, se rotește el prin spațiul îngust, încercând să nu dispere. „Trebuie să-i conving că nu sunt un nelegiuit.“ Îl prinde astfel și noaptea următoare, cu haine sărăcăcioase zvârlite de un îngrijitor care nu-și face decât treaba. Puțin mai departe se află temnița, din care aude multe suduieli. „Măcar nu m-au băgat lângă ei“, își spune târziu, adormind pe lespedea acoperită cu paie. Spre dimineață deschide ochii, în urma unor pași furișați, și observă o „eliberare“ contra cost: mai mulți galbeni sunt palmați gardianului de către un vizitator nocturn.
A doua zi, pe la prânz, este chemat în fața unui căpitan, care îl supune unui scurt interogatoriu.
– Bun, sfârșește acesta. Nu am primit nicio plângere la care să corespunzi, așa că ești liber. Îmi pare rău pentru ce ai pățit, nu ești primul și, mai mult ca sigur, nici ultimul. Uite un loc unde poți găsi oameni miloși, să te țină câteva zile.
Libreanul se simte al nimănui, pierdut în lumea cea mare. „Acum, să pun osul la muncă pentru o brumă de bani. Măcar de-aș ști ce este mai aproape, Smaraldul sau capătul lumii.“
O bătrânică îl primește în gazdă și-l ospătează, găsindu-l cu foarte mult bun-simț. Nalbian este recunoscător până la cer și înapoi pentru bunătatea femeii căreia, pe lângă alergătura după ceva de lucru, încearcă să îi preia din osteneala gospodăriei.
– Mai lasă, maică, amu’ ce-ai vrea, să stau ca popândăul? Să mai vină și copiii, c-apoi abia găsesc motiv să nu mă viziteze.
Muncește cu ziua pe unde apucă, dar agonisește puțin, locul este destul de sărac. Încă pune în balanță ce are de făcut: ori rămâne câteva săptămâni și continuă drumul, ori trebuie să se întoarcă, din aproape în aproape, către Smarald. Înainte, spre răsărit, nu poate ști ce îl așteaptă, astfel că, fără cal și ceva bani, ezită să plece prea curând.
În una din zile, pe la o săptămână, cărând de zor pentru un jupân cu recoltă de sfârșit de vară, observă că cineva descalecă în apropierea lui. Musafirul, cercelat la urechea stângă, cu mustață castanie și batic pe cap, pare că îl privește din marginea livezii de caiși abia culeși.
– Hei, omule, îi atrage el atenția.
– Da, ia zi, răspunde Nalbian apăsat, fără să se oprească, întrebându-se la ce să se mai aștepte.
– Aha, tu ești, zâmbește străinul. Te-am căutat ceva, îți priește munca?
Nalbian se oprește cu mâinile suflecate pe șolduri, scrutându-l distant.
– Toată lumea trebuie să muncească. Ai vreo treabă cu mine?
– Doar dacă te interesează, dacă nu... scoate el de la spate mult iubita desagă cu brazi, de la care libreanul își luase definitiv gândul. Apoi se întoarce, prefăcându-se că vrea să plece.
– Da, stai! tresare voinicul uimit. Dar cum, de ce?
– E o fântână, arată el la poala unui deal. Te aștept acolo când termini.
Nalbian își ține făgăduiala față de jupân, nu se retrage înainte să termine, cu mult avânt. Aproape își uită răsplata în graba lui. „Să vedem ce vrea de la mine“, începe voinicul să rumege noua întâmplare.
Ciudatul personaj îl așteaptă după cum a promis. Pe calul acestuia vede acum și celelalte lucruri, foaia de cort, rogojina, sabia, până și traista cu leacuri și merinde. Nu-i vine să creadă, „iar când se întâmplă astfel, ceva trebuie să fie la mijloc“, își spune, apropiindu-se cu precauție.
– Sigur că n-ai încredere, se ridică străinul de pe iarbă, zâmbind. Nici eu n-aș avea. Uite, îi întinde țesătura cu brăduți.
Nalbian o ia cu atenție. Mai să cadă pe spate, când vede galbenii și nestematele alături de fluier și briceag.
– Bine, care-i șpilul? întreabă cu desaga desfăcută la gură.
– Niciunul, ține-o bine de data asta, i-o împinge cercelatul cu palma. Nu mă recunoști, am impresia. Libreanul neagă din mișcarea capului. Să-ți spun atunci: eram în Taverna Tâlharilor în seara aia, dar tu, pesemne, habar n-aveai unde-ai intrat. Un camarad de-al meu te-a luat peste picior când ai cerut fermentată, am văzut că te fereai de noi.
– Așa, da, nu te-am reținut. O fi, însă de ce...
– Stai, că-ți mai zic, dar să mergem, nu putem zăbovi aici prea mult, ne vede lumea.
– Trebuie să-mi iau lucrurile din gazdă, îmi zici pe drum.
„Ce-am de pierdut?“, își spune Nalbian pornind spre casa bătrânei, însoțit de străinul care continuă:
– Da, dacă aia era cârciuma tâlharilor și noi la o masă, sigur că eram tot hoțomani. Numai că ăi mai răi nu eram noi, după cum singur ai aflat. Nu, prietene, ai picat tocmai pentru că cei mai parșivi de aici sunt unii care se arată spălați, cu multă viclenie. Nu ai observat nimic la ei?
Nalbian dă din umeri.
– Ia uită-te la colț, lângă taraba cu pește. Atât, nu te holba! Sunt de-ai lor, fac legea în locurile astea. Vezi că nu au nici barbă, nici mustață? Nici amicii tăi, care ți-au pus ierburi în băutură, n-aveau, și nu pentru că-s îngrijiți ca feciorii de jupân. Nu, prietene. Le spunem fețe de spâni, nu le crește nimic pe față.
Se apropie de casa bătrânei. Între timp, străinul își pune o pălărie mare de paie pe cap și se uită atent în toate părțile.
– Și de ce, mă rog...
– Lasă, intră, îți spun după, îi face el semn, apoi se retrage dosit.
Bătrâna mai să plângă, auzind că Nalbian pleacă așa repede. Voinicul îi mulțumește înzecit și, pentru că inimoasa lui gazdă nu dorește să primească nimic, potrivește câțiva galbeni într-un ghiveci cu flori.
Noua sa cunoștință stă pitită după un gard, ca și cum ar avea treabă în grădină, iar calul lui se ospătează cu răzoarele din fața casei cu pricina. Trage patrupedul și pe Nalbian spre o potecă lăturalnică, încalecă amândoi și ies în afara târgului. O cocioabă părăsită, cunoscută de străin, le este acum loc de odihnă.
– Poți să îmi spui Jaba, întinde el mâna.
– Nalbian, din Libra Smaraldului, răspunde voinicul la salut, încă circumspect.
– Ca să termin, se așază cercelatul pe iarbă, dând jos pălăria de paie și basmaua pe care acum o leagă la gât. După ce s-au ocupat de tine, știam că o să zaci undeva pe afară, dar nu îndrăznim în fața lor. Sunt răi și mulți. Noi mai mult de imagine, să speriem omul. Spânii ne strică și nouă distracția, taverna aia era cândva doar ascunzătoarea noastră. Mă rog, apoi am ieșit, într-un târziu, ca să nu dăm de bănuit, dar nu te-am găsit.
– Nu mai aveați ce să luați, chiloții de pe mine, strâmbă Nalbian din nas, ironic.
– Nici chiar așa, avem și noi codul nostru. Nu dăm în om când e căzut; nu luăm tot, îi lăsăm să și trăiască; nu atingem femeia fără să ne dea voie; și ce mai era...
– I-auzi, bandiți cu onoare.
– Mda, îmi dau seama cum sună... A trebuit să ne obișnuim cu secăturile astea, te fac cu duioșie, fără să clipească. M-am gândit atunci că poate ai scăpat, dar nu știam în ce parte ai luat-o. Vezi tu, i-ai și călcat pe bătătură, nu vor oameni de partea legii pe aici. Ne-am întors în cârciumă, iar eu mi-am luat rămas bun de la trupă. Ei până la sfârșit mi-au zis că fac o prostie.
– Adică, ce?
– Să mă las de hoție, devine străinul serios. De mult o coc, iar acolo, când am văzut cum încercai să te ții drept, am zis că asta e, am prins curaj. Bașca potrivire, plecai pe unde am și eu drum. Nu mai vreau, înțelegi, Nalbian din Smarald? Mi-a ajuns, vreau să mă îndrept, mărturisește el frecând podurile palmelor, cu coatele pe genunchi și ochii departe, pe deasupra târgului. Am păcătuit destul.
Cercelatul face o pauză, rememorând în sinea lui câteva dintre greșelile care-l apasă. Apoi revine:
– Ei, când au plecat șobolanii ăia, i-am urmărit. Le știu din ascunzători, așa că n-a trebuit să stau prea aproape ca să-mi dau seama la care merg. Am avut și noroc: sunt atât de siguri pe ei că nimeni nu îndrăznește să-i fure, încât au lăsat totul afară, nepăzit. Am descălecat la distanță sigură, m-am strecurat, am luat tot de pe calul tras după ei și am tulit-o. De a doua zi am început să te caut, pe ascuns. Dar ce te uiți așa, dacă nu ai avea dovada în mână, aș zice că ești neîncrezător.
– E ieșit din comun, se scutură Nalbian. Te-ntreb direct: e ceva la mijloc? Dacă tot ce spui e-adevărat, eu vreau să mă achit. Să-ți spun sincer, mă mir că nu te-ai răsplătit singur.
– Hm, dacă nu eram ce sunt, adică ce-am fost, pardon... acum probabil m-aș simți jignit, domnule! încearcă Jaba o revoltă, ca în urma unui sentiment autentic de onoare șifonată. Cum a fost? Nu? Mai lucrez, râde el, apoi continuă: Am zis că mă îndrept și asta o să fac. Ce vrea omul să-mi dea, bine, altfel, eu nu mai iau.
– Nu cred că ți-a fost ușor, cu atâta bănet.
– Sigur că nu, m-a mâncat palma. Ia zi, unde-i țineai, că doar nu la brâu? Stai să ghicesc, sub șa. Sau în pantofi. Sau... așa deci, în galoși, râde cercelatul cu poftă. De hoțul sadea să știi că n-ai unde ascunde, dacă-i pici în mână.
Rămân o perioadă în tăcere, așteptând parcă seara. Fiecare se gândește la gestul deosebit, cu aceeași apreciere și mirare de putință.
– Poate deja m-am absolvit de ceva cu asta... grăiește calm străinul.
– În orice caz, a fost de tot respectul și toată cinstea, nu am mulțumiri suficiente. Cât vrei, atâta iei din punga asta, o deschide Nalbian la gură. Jaba încearcă întâi o nestemată, apoi îi dă drumul scuturând din cap și culege un singur galben:
– Oamenii cinstiți nu trăiesc cu bogății ușoare, se justifică mai mult pentru el însuși.
Libreanul îl privește aproape cu admirație și simte nevoia să-l încurajeze:
– O să fii un om drept grozav. Ai început deja!
Străinul gustă vorbele din plin. Privește cerul care începe să primească umbra serii și îl trage pe Nalbian de mânecă.
– Haide!
– Unde?
– Să-ți cumperi calul înapoi.
Voinicul îl urmează nedumerit, însă cu mai multă încredere. Este dus la niște grajduri unde negustorul tocmai aduce animalele și le bagă sub zăvor. Prefăcându-se că stau de vorbă, așa cum tocmai l-a învățat fostul tâlhar cu pălăria de paie iarăși pe cap, Nalbian își recunoaște calul.
– Cum ai știut?
– Când fură cai, îi duc unde-i mai aproape. În târgul ăsta cu el fac măgăriile. O să fiu în spatele tău, mă asigur din drum.
Nalbian înaintează spre mijlocul ogrăzii mari. Negustorul îl vede și-i face semne din mâini:
– Gata pentru azi, vino mâine.
– Astăzi îți dau bani, mâine vin cu garda și-l iau.
– Cum îndrăznești, apucă omul o furcă și se repede spre Nalbian. Îl vede însă cu mâna pe spadă și se mai domolește.
– Ăla, arată voinicul. L-ai luat de la… văgăuna lui Hoz, prinde șoapta lui Jaba din spate. Cât ai dat pe el?
Negustorul înțelege că nu are de ales și se uită înciudat în jur, sperând să zărească pe cineva cunoscut.
– Ai știut când să vii... Cine ți-e pălărierul din spate? Spun spânilor să vă caute, nu scăpați.
– Fă ce vor rărunchii matale. Acum, calul.
– Treizeci de galbeni.
– Cu atât îl vinzi, eu te-ntreb cu cât ți-i l-a dat spânul.
Negustorul începe să se jure și să smiorcăie jalnic. Nalbian îi dă cincisprezece galbeni, ia calul și pleacă.
– L-am luat cu zece! îi aruncă șarlatanul, trântind poarta grea.
– Ascunde-i bine! Două sute de galbeni nu-s glumă! îi strigă Jaba în gura mare. Gata, i-am băgat spaimă pentru la noapte.
Se întorc pe întuneric la cocioaba din afara târgului, nu înainte ca Jaba să iasă dintr-un local cu două căni mari cu capac, pline cu fermentată.
– Nu mințea cârciumarul din Taverna Tâlharilor, râde Nalbian.
– Să te juri primul că bei rachiu cu polonicul, că ai cinșpe amante și-l caftești pe ciomăgarul satului, este cea mai ușoară cale să-ți câștigi locul între derbedei.
– Și dacă se găsește vreunul să fie chiar așa?
– Ne punem de-ai naibii și tocmai lui îi zicem că nu-l credem, hehe. Sau ne ducem pe copcă, își drege el gâtul cu subînțeles.
Se așază amândoi pe rogojini sub cerul limpede, fiecare cu mulțumirea lui, în timp ce caii nechează ușor pe alături.
– Dacă pot să mai fac ceva pentru tine vreodată... Nu credeam că o să zic asta unui fost tâlhar, zâmbește Nalbian, ridicând să ciocnească. M-ai scos din problemă grea. Dar tu ce-o să faci, văd că trebuie să te ascunzi mereu.
– Da, e groasă cu spânii. Bine, cu puțin noroc, poate se bat între ei, crezând că le-au pierdut sau și le-au furat singuri. Oricum, plec, cum îți ziceam, tot încolo. Vreo săptămână la trap.
Nalbian chibzuiește câteva secunde. Dacă e să se înșele cu omul acesta, atâta să fie paguba, averea oricum și-o pierduse. Dar, dacă e să poată fi de vreun sprijin, oricât de mic, pentru o conștiință regăsită, ar fi o împlinire mai mare decât multe altele.
– Păi... hai să mergem împreună, plecăm mâine.
Jaba primește bucuros.
– Dar de ce stați printre spâni? întreabă Nalbian în așteptarea somnului, sub adiere aducătoare de cântec de greieri.
– Nu ne place, dar profităm de fărădelegea adusă de ei. Au reușit să alunge și oastea, cu mișeliile lor. Însă nu vor să ia ținuturi în putere, le plac dezbinate, fără căpătâi.
– Cam așa zicea și Vulpan, din ceata celor unșpe... Alți tâlhari, de pe la noi.
Se lasă iar liniștea, sub licărit de stele plăpânde. Iarba înaltă gâdilă fața lui Nalbian, care se gândește numai la turnura bizară și binevenită, datorată unui om ce vrea să se ridice din nefast.
– Auzi, Jaba...
– Mm?
– Ce nume e ăsta?
– Eh, eh... Vezi tu, pe mine m-au luat tâlharii de mic. Nu am mamă, nu am tată.
– Cum așa?
– Ți-oi povesti eu altădată. M-au învățat „meserie“, fiecare e mai bun la ceva, iar eu m-am deprins la desfăcut încuietori, lacăte, zăvoare. Și mi-au zis Degeaba-Încui. ’Jaba-ncui, vezi?
– Ha, mă gândeam eu că ceva de genul ăsta, zâmbește Nalbian.
– Stai să auzi de alții...
Somnul îi fură înainte să înțeleagă cu adevărat mare lucru unul despre celălalt. Zilele următoare le vor purta însă pașii alăturați, cu senzația că mai au și altele-n comun, în afara drumului.
Focul din inima lui Nalbian prinde iarăși văpaie, alungând amărăciunea înecăcioasă din ultimele zile. Speranța a renăscut și pune în vinele voiniciului chiar mai multă dârzenie. În plus, noaptea a trecut cu bine alături de noul său tovarăș, fără nicio surpriză neplăcută. Cei doi pornesc devreme și ocolesc potecile momentan, la rugămintea fostului tâlhar.
– Ce știi tu, Jaba, despre drumul spre soare-răsare? Până unde-ai ajuns?
– Cel mai departe? Cu trupa am mers până abia mai găseam vreun sat, deci nu prea era „de lucru“ pentru noi, ahem. Alții spun că, și mai încolo, vin meleaguri neprietenoase, peste care nu se poate trece. De ce, te duci așa, unde vezi cu ochii? Nu aveai un rost pe undeva?
– Ba am, poate-ți zic mai multe într-o zi. Și cât v-ați dus spre răsărit?
– Asta-i greu de spus, a fost demult, opriri dese. Știu eu? Două-trei luni, poate mai puțin, dacă ții drept? Noi am încercat vreun an cu totul, și mai sus, și mai în jos.
Informația pare vagă, dar îi este de folos. Va ajunge curând pe meleaguri puțin locuite, după care n-ar trebui să mai fie prea mult. Merg o vreme paralel cu drumurile, iar Jaba cunoaște fântâni, popasuri și piețe mărginașe. Într-un astfel de mic târg o tânără se îngrijește de negustoria merindelor.
– Frumoasă tarabă, frumoase bucate, zâmbește curtenitor cercelatul. Totul e arătos aici, din familie? ridică el privirea spre vânzătoare, cu cotul pe marginea unei lăzi.
Fata pare că-l compătimește cu un rictus ironic, fără să-i răspundă.
– Ah, pălăria asta urâtă nu-i a mea, duce repede Jaba mâna la cap, dar se răzgândește și plimbă ochii-n toate părțile. Sunt chiar chipeș, crede-mă...
– Brânză și roșii, rogu-te, intervine Nalbian. Plătește și mulțumesc amândoi, apoi se retrag spre spatele pieței, unde sunt legați caii.
– Din când în când e bine să verifici că nu-ți pierzi farmecul, explică Jaba râzând.
Aruncă desagile pe după șei, încalecă și se întorc în afara satului.
– Spânii ăia chiar că-s parșivi, își reia Nalbian gândurile. Nici măcar nu au mințit că iau ieftin, să vândă apoi mai scump. Doar că nu au menționat cât de ieftin...
– Șșt, îi face Jaba semn. Sunt și pe aici, mai avem până scăpăm.
Înaintează acum pe marginea unui râu, din zăvoi în zăvoi.
– Care e povestea lor? continuă libreanul când este sigur că nu mai pot fi auziți.
– Nimeni nu știe sigur. La trup, cum vezi și tu, sunt oameni ca noi toți: aceeași piele, două mâini, două picioare. Mai puțin treaba asta cu părul. Se spune că, la început, căutau să intre argați pe la bogătani, dar, dacă nu erau ținuți din scurt, furau cu orice ocazie și dispăreau. Nu erau nici muncitori, nici războinici, iar cu timpul au învățat să prindă oameni în robie, sub datorii înșelătoare. N-au reușit niciodată să aibă conducători, viclenia era felul lor de viață și de aceea nici nu puteau construi nimic, se întreceau în răutăți. Iar în legende, ca și azi, ăi mai periculoși sunt cei care nu au păr nici pe cap, nu doar pe față sau trup.
– Precum chelul care m-a dus pe mine cu preșul.
– Te-ai prins, Nalbian din Smarald. Tak’Rgat era șeful cârdășiei din seara aia. Apoi, se mai zice, au început să se împrăștie, nefiind în stare de nimic altceva. Astăzi sunt prin toate ținuturile de aici, cândva lumea spune locurilor Argatia; acum, toți le știu de Năvodul Argaților. Pe majoritatea le sug de viață, după cum ai văzut.
– La noi, alde d’ăștia sunt mânați de câte un nebun care vrea putere, pământuri. Nu au cârmaci, nu vor nimic?
– Doar furtișaguri și nesiguranță, atât cât să nu omoare vaca de la care mulg continuu. Nu că s-ar da înapoi de la crime, de aceea se teme toată lumea de ei. Șefi sunt mai mulți, toți chelioși, dacă vezi unul pe drum, te-ntrebi de n-o fi. Uneori, hoții cumsecade, ca ai mei, își rad țeasta, să pară mai periculoși, zâmbește Jaba.
Ziua trece mai ușor în doi, fără peripeții. Sfârșitul de vară este plăcut, deseori găsesc fructe și ciuperci numai bune de mâncat. Jaba învață reținerea lui Nalbian de a-și sacrifica bucatele din farfurie, ceea ce nu-l oprește pe el să pescuiască ori să prindă câte un iepure. Potecile și apropierea așezărilor prilejuiesc reapariția pălăriei mari de paie, dar și a fețelor de spâni. Noaptea o petrec în mijlocul unei pajiști cu o insuliță de arbori bătrâni.
Nu departe de a doua zi, norocul îi mai părăsește. La o fântână, în timp ce adapă caii, un drumeț abia poposit se apropie să ridice borul de paie al proaspătului fost tâlhar.
– Jaba? Jaba, tu ești?
Acesta încearcă să țină pălăria pe cap și să nege viguros.
– Nu, nu sunt eu... pardon...
– Jaba, tu ești! Te ții de șotii, vino-aici! îl prinde bucurosul și-i ia acoperământul de pe cap, moment în care și cercelul iese la lumină.
– Acu’... mă ascundeam și eu, uite ce-ai făcut.
Străinul se rotește să vadă cine e-n jur.
– Pe cine vrei să julești? Mustață e cu mine, dințoșii ăia-s ca și noi, își face el din mână cu respectivii. Iar amărâții ăștia nu au zece parale, măsoară din ochi o familie care-și ia tălpășița în carul cu fân.
– Ha, da, așa e. O prostie... zâmbește Jaba, neavând ce să facă.
– Noroc la „pescuit“ și tovarășului tău, nu-l cunosc.
Străinul încearcă o strângere de mâini ciudată, pe care Nalbian nu o înțelege.
– Boboc? întreabă el spre Jaba, apoi îl bate peste obraz pe voinicul din Smarald: salutul ăsta-i de bază, băiete, învață-l bine! Nu intri în nicio frăție altfel. Libreanul îi răspunde cu un zâmbet strâmb, abia abținându-și palmele.
Cineva se bagă între ei lângă fântână și-și potolește setea din polonicul de fier. Apoi aruncă o privire lungă spre cei trei, fără ca aceștia să spună nimic, doar vechea cunoștință a lui Jaba îngână o salutare scurtă. Fostul tâlhar se-ngălbenește, Nalbian a prins și el lipsa oricărui fir de păr pe fața însetatului cu tupeu.
Puțin mai târziu, urcând agale coasta dealului din apropiere, Jaba se întoarce să vadă încotro o ia spânul.
– Perfect! își dă palme peste frunte, văzând că acesta pleacă drept înapoi. Dacă-l mai prind pe netotul ăla, îl strâng de gât!
Pe cât de nervos este pe moment, în două ceasuri nu rămâne nici urmă de supărare pe chipul său.
– Mă bucur că te-ai mai liniștit. Pe mine m-ar fi ținut câteva zile.
Spre ușurarea lui Jaba, începutul toamnei aduce ieșirea din Năvodul Argaților, meleagurile aflate la mâna spânilor. Lui Nalbian omul i se pare chiar simpatic, începe să se obișnuiască cu spiritul său lejer și glumeț, dar ager. Împart povești, câteva amintiri și pățanii. Fiecare e curios și află câte puțin despre celălalt și locurile din care se trage.
– Te-ai gândit cum ar fi putut fi viața ta, dacă nu te luau tâlharii? îl întreabă Nalbian la un prânz, cum altfel decât la iarbă verde.
– Fără dar și poate. Dar m-au părăsit repede melancoliile astea, când mi-am dat seama că puteam să pic mult mai urât. Sclav cu biciul pe spate, de exemplu. Și nu era rău cu băieții mei. Lasă ce făceam, dar eram toți oameni. Altfel, nici nu se prindea cineva în gașca noastră. Iar când unul dintre noi o pățea... nu săream la partea lui, ca alți hoțomani, întâi sufeream. Apoi, da, o-mpărțeam, termină el amintirea cu o îmbucătură dezinvoltă.
Mai au trei zile până la satul în care vrea Jaba s-ajungă. „Acolo am eu lume“, îi