Să iertăm, dar să nu uităm.
Inițial, numele de Basarabia a fost dat Țării Românești, după dinastia întemeietoare
a acestui voievodat, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor împotriva Tătarilor
între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei - Dunăre
- Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul la capul
Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului). Ulterior acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voievodatului
Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia.
Până în sec XIX, Basarabia Ţaristă nu a format niciodată o entitate geografică,
administrativă sau istorică separată în cadrul Principatului Moldovei. Ea a fost
locuită de acelaşi popor român care se întâlnește în Moldova, Transilvania, Dobrogea
sau Banat. Acest popor nu are nici o asemănare cu ruşii, moldovenii fiind un popor
paşnic, care nu putea uita anii îndelungaţi de robie, trecutul lor trist rămânând
reflectat în legendele populare, în credinţă, în cântecele pline de durere adunată în
veacuri lungi de suferinţă. Viitoarea Basarabie Ţaristă se afla în componenţa
Principatului Moldovei încă din sec XIV.
În epoca moderna, soarta Basarabiei a fost una dintre cele mai vitrege, teritoriul fiind
pe de o parte împărțit și pe de altă parte alipit succesiv, când României, când Rusiei.
În 1812, după încheierea războiului ruso-turc dintre 1806-1812, prin Tratatul de la București, Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) și ținutul Hotinului sunt cedate de Imperiul Otoman Imperiului Rus, care denumește întreaga anexa Basarabia și o
transforma în gubernie, cu capitala la Chișinău.
O ruletă rusească - rușii au acordat facilități elveţienilor pentru a se stabili în Basarabia
Unul dintre cele mai puţin cunoscute episoade ale istoriei
Basarabiei este legat de colonizarea elveţienilor în sudul
acestei vechi provincii româneşti. Este vorba de o acţiune
care a fost întreprinsă în secolul al XIX-lea, de către
Imperiul Ţarist, după ce Rusia ocupase Basarabia.
Potrivit unor surse documentare occidentale şi ruseşti,
aducerea elveţienilor în Bugeac a fost planificată imediat
du
p
ă c
e R
usi
a a
anexa
t
B
as
ara
bi
a
, î
n
anul
18
1
2.
Sudul acestei provincii româneşti fusese ocupat, vreme de mai multe sute de ani, de către Imperiul
Ot
oman, care organizase acolo raiale colonizate cu turci şi cu tătari, ultimii veniţi din Crimeea. Era
vorba de populaţii seminomade ori nomade. Ruşii au decis să îi expulzeze pe musulmanii din sudul
Basarabiei, iar alţii au plecat de bună voie în Dobrogea sau în Peninsula Balcanică.
Practic, singura populaţie turcică ce a supravieţuit în regiune este reprezentată de găgăuzii de azi (care
sunt de religie creştini).
Pentru a popula teritoriile părăsite de turci şi de tătari, ruşii au decis să aducă o serie de colonişti.
Unii au provenit din Basarabia de Nord, alţii din Ucraina, în timp ce un număr însemnat de colonişti
provenea din Occident. În zona Şaba, chiar lângă limanul Nistrului, au fost aduşi colonişti elveţieni.
Cei mai mulţi proveneau din zona Baselului, care se confrunta cu mari dificultăţi economice (de altfel,
în Basel există chiar şi astăzi o stradă care se numeşte Bassarabien Strasse).
Page | 90
Alţii proveneau din zona Vaude, de lângă malul lacului Geneva, renumită în epocă pentru viticultură.
Cel care a fost artizanul aducerii elveţienilor în Basarabia a fost perceptorul împăratului rus Alexandru
I, Frederic Cesar de la Harpe. Acesta a obţinut, în anul 1821, un ucaz imperial, care oferea elveţienilor
un teritoriu însemnat pentru ferme, scutiri de serviciul militar, libertatea confesiunii şi scutiri de
impozite pe 10 ani.
Elveţienii au început să vină în Basarabia din anul 1822. Ei au pornit la drum în căruţe cu coviltir sau
pe jos. Epopeea lor seamănă, practic, cu cea a coloniştilor care au cucerit Vestul Sălbatic în SUA.
Coloniştii au fost aşezaţi în Bugeac. Elveţienii, de religie calvină, au construit unele dintre cele mai
frumoase aşezări din Basarabia. Casele lor, străzile şi biserica protestantă erau considerate drept
repere ale arhitecturii în zona Bugeacului, iar vinurile produse de coloniştii elveţieni erau apreciate
atât la mesele magnaţilor din Rusia şi din Ucraina, cat şi de aristocraţii de la curtea ţarului. Treptat,
elveţienii au creat în zona Şaba una dintre cele mai prospere zone din vestul Imperiului Ţarist.
Declinul coloniei elveţiene din Bugeac a început când autorităţile ţariste au anulat o mare parte dintre
privilegiile ce le fuseseră acordate, iar unii dintre ei au fost deznaţionalizaţi. Elvețienii au rămas în
sudul Basarabiei până când această zonă a fost reocupată de URSS, în anul 1940, când cei mai mulți
dintre urmaşii coloniştilor au decis să emigreze. Cei care nu au făcut acest lucru au fost deportaţi de
către Stalin în Siberia (pentru că elveţienii erau germanofoni, sovieticii se temeau că ei vor sprijini
Wehrmacht-ul german, care lupta împotriva Armatei Roşii).
Documentele arată că relaţiile dintre coloniştii elveţieni şi populaţia majoritară românească au fost tot
timpul excelente. (sursa : De ce au colonizat elveţienii Bugeacul, articol de Claudiu PADUREAN)
Stăpânirea rusească
Organizarea provizorie a Basarabiei a avut (în primă fază) drept scop asigurarea
simpatiei populaţiei creştine băştinaşe şi iniţial s-au creat condiţii prielnice pentru
conservarea caracterului ei naţional românesc. La 2 august 1812, Țarul acordă
Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba
română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate
pe teritoriul Basarabiei. Primul Guvernator civil al Basarabiei Ţariste a fost boierul
moldovean Scarlat Sturdza (7 august 1812 - 17 iulie 1813).
Prin ucazurile (ordinele) Țarului, în anii 1812-1813 în Basarabia s-a constituit
”guvernământul”, în frunte cu Guvernatorul civil (dar aflat în subordinea
Guvernatorului militar). Toate problemele administrative interne intrau în grija
Guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români (nu şi colonişti),
care jurau credinţă Rusiei. Guvernul avea două departamente , unul compus din
secţia civilă, secţia penală şi poliţie şi al doilea, compus din secţia de statistică, secţia
financiară şi secţia comercială.
Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari)
ruşi în proporţie de 7:5. Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. Din acest
motiv era nevoie şi câte două cancelarii: una pentru rusă şi alta pentru română.
În fruntea judeţelor erau ispravnicii (numiţi pârcălabi la Hotin şi serari la Orhei, etc.)
cu competență administrativă şi judiciară. Judeţele se compuneau din ocoluri
conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari. Armata era sub un comandament special
al unui Guvernator militar. Biserica avea în frunte un mitropolit şi se subordona
Patriarhiei Ruse. În 1816 se înfiinţează 8 judeţe : Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina,
Codreni, Ismail şi Greceni.
Page | 91
În a doua etapă, dezvoltarea economică a Guberniei Basarabia sub administrație
rusească, s-a efectuat în direcția exploatării resurselor locale (export de grâne și vite
spre portul Odessa) în paralel cu un proces de rusificare intensă a acestei regiuni,
cum se proceda dealtfel în toate zonele de populație ne-rusă din imperiul țarist.
Este relevantă proporția covârșitoare a românilor în 1817 în Moldova de Răsărit -
peste 86%. În acest cadru, au fost construite căi ferate și zone urbane noi, în Chișinău
și Bălți, care au devenit orașe preponderent rusești (demografic) în mijlocul
populației autohtone - moldoveni de origine română.
De menționat că în aceasta perioadă au loc schimburi importante de populații cu
Imperiul otoman - musulmanii turci și tătari din Bugeac, precum și un număr de
peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul proaspăt anexat pentru a se stabili în
Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecă cu localnicii).
Pe pământul și în casele lor, se stabilesc peste 60.000 de bulgari și găgăuzi veniți din
Bulgaria și Dobrogea, precum și aproximativ 150.000 de ruși și ucraineni (rușii
stabilindu-se cu precădere în orașe).
Pe lângă asta, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată
decât în restul Europei, contribuie și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă
nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul de evrei, armeni, greci, germani și alții, face din
gubernia Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura
limbă comună. În 1910, românii încă mai reprezentau 70% din populație.
Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (de ex.
Chișinău - Kișiniov, Orhei - Orgheiov, Ciubărciu - Ciobruci, etc) sau prin oficializarea
denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, ori de câte ori se putea (de
ex Frumoasa - Kagul, Oblucița - Ismail, Cetatea Albă - Akkerman, Tighina – Bender,
etc). Nu este vorba aici de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nici nu
apăruse încă în Basarabia în perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și
simplu să șteargă urmele originii moldovenești a Basarabiei.
Pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, prin Tratatul de la Paris (1856), marile puteri europene i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul
Basarabiei : Cahul, Bolgrad și Ismail. După războiul din Crimeea din 1856 -1878
(pierdut de Imperiul Rus), cele trei județe au rămas timp de 22 de ani în componența
Moldovei.
Page | 92
La 24 ianuarie 1859, unirea Principatului Moldovei cu Țara Românească sub domnia
unică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, contribuie decisiv la întemeierea statului
național român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei).
Prin Tratatul de la Berlin (1878), marile puteri au obligat România să cedeze Rusiei
sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei și a recunoașterii, de jure, a independenței
României față de Imperiul Otoman. Lucrul acesta a adâncit resentimentele românești
față de politica Rusiei în raport cu integritatea României.
După 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât ca
românism cât și ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime,
dar el nu se puteau manifesta fățiș, pe plan politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le
considera ca fiind manifestări de trădare. Îndată, însă, ce prelungirea primului război
mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea națională a românilor din
Basarabia a devenit politică.
În acest context, la Chișinău în data de 3 martie1917 a fost înființat Partidul Național
Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de "a crea o dietă
provincială numită Sfatul Țării".
Prima întrunire a Sfatului Țării a avut loc în ziua de 21 noiembrie1917 când a fost ales
în funcția de președinte Ion Inculeț, în timp ce Pan Halippa a fost ales vice
președinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Țării a proclamat oficial
Republica Democrată Moldovenească (și nu "Basarabeană") la data de 2 dec 1917.
Minoritățile aveau deasemenea reprezentanți în Sfatul Țării.
Apărut la Chișinău în 1906, primul ziar de limba româna, Basarabia, funcționează
mai puțin de un an, autoritățile închizându-l după ce publică integral Deșteaptă-te
române. În 1912, când la împlinirea a 100 ani de ocupație, Făclia Țării scria că
"Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și cu o sută de ani în urmă", și acest
ziar este închis imediat de autorități.
Declanșarea revoluției ruse din februarie1917 a însemnat și începutul destrămării
Imperiului, naționalitățile ne-ruse revendicând autonomia. Lovitura de stat din
octombrie1917 (când partidul bolșevic a preluat totalitatea puterii în Rusia mulțumită
înțelegerii dintre comuniști și germani), a dus la armistițiul apoi pacea de la Brest-
Litovsk, prin care Lenin le ceda germanilor țările baltice, Bielorusia și Ucraina.
În acest context, liderii din Sfatul Țării nu mai puteau conta pentru a garanta pacea și
recoltele în Basarabia, decât pe armata română, care, rămasă singură pe frontul de est
după retragerea Rușilor, fusese și ea nevoită în cele din urmă să accepte armistițiul cu
germanii la 9 decembrie1917.
Page | 93
