bessii
caucoensii
derronii
esi mygdonii
piarensii
appiarensii
bettegerii
ceiagisii
digerri
napeii
piephigi
apulii
biephi-biefii
celegerrii
dimensii
nipsaioii
piengetii
apsinthioi
bisaltii
ciconii
diobessii
obulensii
pierii
arsietaii
bistonii
coilaletae
dioii
odomanții
pirogerii
artacii
bitinii
corallii
dolonsii
odrisii
pliastii
asti
briantii
corpilii
drosii
oinensii
potulatenses
ausdecensii
brigii
costobocii
drugeriiedonii oitensii
predavenses
brisii
cotenses
geții
olizonii
ratacenses
burii
crestonii
harpii
orrescii
rondaloi
crobizii
hypsalti
saboci
tagrii
crusaeii
sacii
terizii
sapeii
thunatii
utii
sargeti
tilatii
zaielii
satrii
tinii
zbaleonii
serdii
trausii
zeranii
sienses
trerii
siginii
tribalii
singi
tyntenii
sithonii
tyragetae
sucii
Conform informaţiilor rămase de la Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.), dacii locuiau în zona muntoasă (şi
indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la
Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru), până la Marea
Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam
tracic". În concluzie, se poate afirma cu certitudine că dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul
şi acelaşi popor, sau cel puțin a două populații strâns înrudite.
Despre zeii daci se știu destul de puține lucruri, datorită faptului că, înaintea cuceririi romane, pentru
grecii antici și pentru latini, cultura și chiar existența poporului dac constituiau un mister. Dacii
venerau un număr de 4-5 zei majori Gebeleizis, Bendis, Derzis, Kandaon, zeul războiului, asemănător zeului grec Ares, și încă un număr restrâns de zei minori. De la apariția profetului Zamolxis în Dacia,
religia dacică devine monoteistă, acest profet fiind divinizat după moarte și considerat zeul suprem
(legenda spune că Zalmoxis nu s-a înălțat spre cer, ci a dispărut într-o peștera din Cogaionon, la fel
Gebeleizis, era sub pământ). Zeii daci despre care există ceva informații nu sânt foarte mulți :
- zeul suprem înaintea lui Zamolxes; zeul tunetelor și al fulgerelor
- divinitatea supremă a dacilor, care a luat treptat locul lui Gebeleizis
- zeița pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor și a lunii
- zeul vigorii, al sănătății
- zeul metalurgiei
- despre care nu se știu prea multe informații
Kandaon
- un zeu al războiului, echivalent lui Ares sau Marte, căruia geții îi jertfeau
prizonierii prinși în război, "socotind ca zeul războaielor trebuie împăcat
prin vărsare de sânge omenesc" (Iordanes)
- o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci înzestrată cu atribute
asemănătoare Vestei la romani
Page | 15
PROTO-ARHITECTURĂ : așezările dacilor se împart în 3 categorii importante: stânile, locuințele
familiale și așezările fortificate. Din punct de vedere constructiv, casele de locuit se împart în două
categorii distincte : cele getice (de câmpie) și cele dacice (de munte).
Geții foloseau ca locuințe bordeiele sau casele de suprafață. Bordeiele erau de forma rombică,
neregulată, ovală, rectangulară, sau patrulaterică cu colturi rotunjite. Dimensiunile bordeielor
atingeau în general 1m adâncime, 5m lungime și 3m lățime. Majoritatea locuințelor de la câmpie o
reprezentau însă casele de suprafață. De forma rectangulară sau elipsoidală aceste case erau ridicate pe
suprafața solului pe un schelet de popi din lemn ce susțineau o împletitura deasă de nuiele, peste care
se așternea un strat gros și dens de lipitura de lut amestecat cu paie. Deși majoritatea caselor erau
acoperite cu trestie ori paie, foarte multe aveau acoperiș din țigle de lut ars. Scheletul lemnos era prins
cu scoabe și cuie. Podelele se realizau din lut bătătorit. Ușile erau închise cu zăvoare asigurate cu chei.
Cu mici excepții, aproape toate încăperile erau prevăzute, în coltul de NE sau E cu o vatra deschisă
aproape rotunda (cu laturile pana la 1,20 m) realizata din lut bătătorit care, ars, devenea foarte dur și
obținea o culoarea roșiatică albicioasă, și care servea la prepararea hranei. În multe case s-au găsit
cuptoare menajere. Dimensiunile caselor ajungeau pana la 6x4 m. Tehnica de construcție a caselor
poate fi observata și azi la casele "bătrânești" de la țară.
Casele dacilor de la munte aveau avantajul prezentei pietrei, ca material de construcții. La aceste
altitudini casele aveau fundație din blocuri de piatra mai mult sau mai puțin îngrijit lucrate, în funcție
de averea sau statutul proprietarului. S-au descoperit deasemeni case din barne de lemn îmbinate prin
sistemul de scobituri în forma de coada de rândunică, case la care nu se foloseau nici un cui. Aceste
case aveau o forma poligonala cu 6-8 laturi, cele construite în sistemul clasic erau dreptunghiulare sau
rotunde. Majoritatea erau construite din barne de lemn așezate orizontal. La colturi era plasat cate un
stâlp vertical, cu rol de susținere a celor orizontale. Casele mai sărace aveau între stâlpii de colt o
împletitura de nuiele lipita cu lut din belșug peste care se aplica tencuiala eventual colorata.
Cele mai impozante locuințe (deasemeni în număr mare) sunt cele de tipul turnurilor. Acestea aveau
fundații de tip zid din blocuri de piatra, peste care era înălțat parterul din cărămizi de lut arse, subțiri
și etajul din barne de lemn așezate orizontal. La turnurile locuință de la Costești atât zidul de piatra cat
și cel din cărămizi aveau lățimea de 3m (!). La etaj se putea ajunge atât printr-o scara exterioara
așezată pe lespezi de piatra cat și printr-una interioara din lemn sau piatra. Etajul reprezenta spațiul
de locuit, parterul fiind folosit ca depozit. Accesul în nivelul inferior se făcea printr-o poarta (la
Costești larga de 1,8m, probabil pentru a permite accesul unui atelaj, deci aveau "garajul" în casă).
Multe case aveau pridvor cu acoperiș susținut de stâlpi de lemn sau mai simplu, sub o streașina mai
lată, La casele nobililor ușa era masivă și bătută cu ținte de fier cu floarea mare, uneori frumos
ornamentată. Casele aveau în mod obișnuit una sau două încăperi (desigur la cele cu etaj numărul se
dubla). Podeaua la toate casele era din pământ bătut fățuit cu grija. Acoperișurile erau în două ape la
casele dreptunghiulare și conice la casele poligonale și rotunde, majoritatea din șindrilă. Un număr
însemnat de case aveau totuși acoperiș din țigle. (sursa : http://www.dacia.co.ro)
Alături de locuințele obișnuite destinate unei familii, în epoca dacică se întâlnesc frecvent clădiri de
locuit cu dimensiuni ample și număr mare de încăperi (folosite la adăpostirea sclavilor, a trupelor, a
celor fără case individuale, ca spitale) Concentrând eforturi constructive majore și presupunând ample
cunoștințe de edificare, aceste construcții aveau de regula pereții realizați din barne de lemn sprijinite
pe temelii din piatra sau pe stâlpi încastrati în sol. Încăperile erau dispuse pe două sau trei travee cu
una sau două deschideri. Aceasta organizare presupune existenta unei scheme funcționale clare,
premergătoare construcției, pe baza căreia se realiza gruparea spatiilor, pornindu-se de la destinația și
importanta fiecărei încăperi
Spatiile semi-deschise (prispe și foișoare) înconjoară edificiul pe două sau trei laturi. Sistemul de
organizare a planimetriei, cu travei și deschideri, dădeau acestor construcții un evident caracter
monumental, subliniat atât prin ritmul coloanelor care marcau spatiile semideschise, cat și prin
utilizarea unor materiale de construcție deosebite (olane de coamă, țigle de acoperiș etc).
Amplitudinea edificiilor (dimensiuni de pana la 40 m lungime și 20-25 m lățime) și gabaritul unor
încăperi (deschideri libere de 8-12 m), presupun, pe de o parte, procedee constructive elevate, iar pe de
alta parte cunoștințe tehnice avansate, ajungând pana la realizarea unor “ferme” din material lemnos,
capabile să suporte deschiderile amintite și care s-au perpetuat în structurile maramureșene sau
șarpantele de susținere a acoperișurilor la construcțiile familiale de astăzi.
Page | 16
STEAGUL DACILOR - LUPUL ALB CU TRUP DE ȘARPE, UN ADEVĂRAT TOTEM TRIBAL
Geograful Strabon constata că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor, era
DAI sau DAV, adică lup, sau ”cei care se aseamănă cu lupii”. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii
au impregnat-o antichităţii a fost pusă de contemporanii lor sub semnul lupului, ce întruchipa o
conştiinţă de neam războinic.
Geto-dacii aveau două tipuri de steaguri, în jurul cărora se aduna armata : unele sub formă de drapel
(prapuri) și unele sub forma de stindard (dracones).
Stindardul dacic era un balaur cu cap de lup, cu gura deschisă, fixat cu gâtul într-o prăjină, făcut din
bronz sau argint iar coada din stofă, acoperită cu solzi metalici sau franjuri tricolore ( de exemplu,
cetatea Aquincum - Buda Veche avea în stema sa culorile roșu, galben și albastru pe care J.F.
Neigebaur le considera "o moștenire a Daciei")
Era astfel construit încât în bătaia vântului sau în goana cailor (printr-un ingenios sistem interior),
producea un șuierat puternic ce avea ca efect îmbărbătarea oștilor proprii și panicarea soldaților
inamici. În plus acest șuierat și efectul de șerpuire pe care îl producea, induceau o stare de nervozitate
cailor cavaleriei adverse.
Ideea era, pe de o parte, de a înfricoșa dușmanii în timpul luptei, iar înainte de confruntări sau purtat
de soli, de a arăta oricui cum sfârșesc cei care atentează la ceea ce aveau.
Această flamura serpentiformă orizontală cu lupul în poziție ofensiva, era un puternic simbol religios,
care în același timp îmbina două caracteristici naturale, forța lupului și orgoliul șarpelui.
Împăratul Marcus Aurelius(161-180) a purtat mai multe războaie cu sarmații-iazigi aliați cu dacii liberi
și în urma unuia din aceste războaie (171) le-a luat, printre trofee, și numeroși "balauri", cu care
armata romana a defilat la Roma. Acest fapt arată că la aproape un secol de la cucerirea unei părți din
Dacia, cei rămași în afara controlului imperial foloseau încă același dragon zburător.
Înţelegându-i utilitatea, romanii l-au preluat şi l-au folosit ca stindard, dându-i posibilitatea să devină
unul dintre însemnele militare care au făcut istorie. Trupele recrutate din rândul dacilor, dislocate în
diferite părţi ale Imperiului roman au păstrat şi în continuare acest simbol heraldic, prin care şi-au
păstrat individualitatea.
Arian, numit guvernator al Cappadociei în vremea împăratului Hadrianus (117-138), i-a cunoscut pe
dacii din legiunea Alla I Ulpia Dacorum şi a rămas impresionat de modul în care se instruiau, de
dârzenia cu care mânuiau armamentul precum şi de disciplina de care dădeau dovadă în timpul
exerciţiilor militare. În lucrarea Arta tacticii, acesta descrie “insignele scitice” din armata romană, ca
fiind ”nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi [...] din bucăţi
de pânză de diferite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al
şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cât mai înspăimântător.
Când caii stau pe loc nu poţi vedea nimic mai mult decât bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă
în jos. Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi
şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai
că fac plăcere ochilor, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvală şi pentru ca
rândurile călăreţilor să nu se încurce”.
Fiind acceptat oficial ca însemn militar de Roma, steagul cu balaur zburător (dragonul) a fost purtat de
către trupele formate din dacii intraţi în slujba Imperiului în întreg Imperiul Roman : Cohors III
Dacorum (în Macedonia), Vexillatio dacorum parthica (în Mesopotamia) şi Cohors I Aelia Dacorum (în
Britania), care a avut misiunea, alături de alte trupe, să apere zidul lung de 120 km construit în vremea
împăratului Hadrianus, pentru a stăvili repetatele atacuri ale picţilor şi scoţilor.
Page | 17
Este interesant faptul că această cohortă, formată din 1.000 de daci (milliaria), a staţionat în Britania
timp de două secole, avându-şi reşedinţa în castrul de la Amboglana (Camboglana). O diplomă militară
din anul 145 atestă că dacii din aceasta cetate, deveniţi cetăţeni romani, au fost lăsaţi la vatră şi
împământeniţi pe pământurile Britaniei. Dacii din această trupă au păstrat însemnele dar și
armamentul tradiţional pe care îl puneau acum în slujba Romei. O parte dintre comandanți lor erau de
asemenea daci (dar odată cu funcția primeau nume romane). Unul dintre ei, Claudius Menender a
ordonat să se sculpteze pe piatra pusă de el un cuţit încovoiat (sica, arma străveche a dacilor), dovadă a
conservării tradiţiilor de luptă dacice.
În acest context, se poate afirma că dragonul, moştenit şi păstrat secole de-a rândul pe pământul
Britaniei şi adoptat mai târziu ca un însemn militar propriu de către celţi, gali şi englezi, reprezintă o
părticică din tezaurul spiritual dacic, lăsată moştenire atât de departe de casă.
Acest steag, la fel de vechi ca neamul tracilor, i-a însoţit permanent în luptă pe dacii liberi. El a produs
o puternică impresie asupra tuturor popoarelor cu care adepţii lui Zamolxis au intrat în relaţii de
prietenie sau de duşmănie.
Stindardul călușarilor, așa cum îl cunoaștem azi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu
stindardul dacilor, balaurul intrând astfel în folclor, în legende și în credințele populare, sub forma de
simbol negativ.(Sursa : Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, de prof. Aurel V.
David)
Un alt simbol dac a fost pumnalul încovoiat. Ca războinici, dacii au fost apreciaţi mai ales pentru
iscusinţa cu care mânuiau în luptă sica, arma specifică cu care au intrat în nemurire.