România social-liberală
Pentru foarte mulți, social-liberalismul fie nu este cunoscut, fie pare un nonsens, un fel de stânga-dreapta.
Ideologiile tradiționale strâmbă din nas cu vehemență la auzul asocierii dintre cele două, dintre stânga și dreapta, ca și cum grija pentru cei defavorizați nu ar putea sta la aceeași masă cu principiile unui capitalism sănătos. Eu spun că se poate și, mai mult, că trebuie, pentru că altfel alunecăm fie spre populism și lipsă de sustenabilitate a unui proiect care vrea să dea celor mulţi ceva ce nu produce, fie spre exacerbarea diferențelor sociale și spre oligocrație.
Ce poate fi atunci mai natural decât să îmbinăm umanismul grijii pentru cei care nu se pot ajuta singuri și oferirea de şanse pentru toți pe bază de competiție economică și productivitate de tip capitalist!?
Vremurile pe care le trăim noi românii, dar și toți locuitorii planetei noastre, nu mai acceptă stânga pură ori dreapta pură. Și socialismul și liberalismul și-au arătat limitele. Eu cred cu tărie că social-liberalismul este doctrina viitorului în toată lumea, nu numai în România.
Am să dau o explicaţie foarte simplă și pe înțelesul tuturor pentru ceea ce înseamnă social-liberalismul.
Ideologia social-liberală presupune a se produce bani prin metode specifice dreptei, iar banii obținuți să se distribuie în societate pe criterii de stânga.
Nu dați cu pietre înainte de a analiza! Funcționează așa ceva sau este ceva frumos la nivel teoretic, însă imposibil de pus în practică?!
Să privim un pic către răsărit și o să vedem cea mai puternică economie a momentului. Da, este vorba despre China! China comunistă așa cum o știe toată planeta, dacă analizăm superficial. Dacă ne uităm un pic la măsurile luate de China în ultimii ani, dacă privim un pic la ce a determinat explozia economiei chineze, vom vedea o altă China... îndrăznesc să spun social-liberală!
România trebuie să-și dezvolte economia prin măsuri liberale, dar trebuie să aibă mare grijă la o protecție socială absolut necesară pentru a asigura liniștea şi siguranţa socială de care are nevoie orice societate!
Această chestiune trebuie înțeleasă de toată lumea, de la președinte până la patronul de chioșc. De la profesorul universitar până la muncitorul de rând.
Mă voi bate pentru o Românie Unită în care dezvoltarea economică să fie asigurată printr-un mediu concurențial corect, neinfluențat de stat sau de schimbările politice dar, în același timp, pentru o Românie cu adevărat Unită în care nimeni nu este uitat, nimeni nu este aruncat ca o măsea stricată după ce a muncit și a contribuit zeci de ani cu munca sa la binele statului și la progresul societății.
Sistemul electoral
Sistemul electoral este elementul care poate conferi sau nu legitimitate și credibilitate reprezentanților aleși ai electoratului. De aceea este important ca sistemul de alegeri să fie cât mai adaptat la specificul poporului unde este pus în aplicare.
La noi în țară, unde din rea-credința sau din ignoranță nimeni nu s-a preocupat de cultura politică în rândul electoratului, funcționează mai multe tipuri de sisteme de alegeri. Acest lucru nu face decât să introducă confuzie în rândul electorilor, confuzie din care de cele mai multe ori câștigă cei care au interes în a manipula și a vicia voința reală a societății.
Astfel, avem alegeri de tip listă pentru consiliile locale, consiliile județene și pentru alegerea europarlamentarilor, alegeri de tip uninominal într-un singur tur de scrutin pentru primari, alegeri de tip uninominal majoritar intr-un singur tur pentru președinții de consilii județene, un sistem uninominal proporțional într-un singur tur de scrutin, în care poate câștiga și locul 3, pentru alegerea parlamentarilor și un sistem uninominal în două tururi de scrutin pentru alegerea Președintelui României.
Opinia mea este că, pentru a fi înţeleşi de electoratul român și pentru a echilibra raportul dintre legitimitatea diverşilor aleși, trebuie să aplicăm maxim două sisteme de alegeri: sistem uninominal în două tururi de scrutin, fără prag electoral, pentru primar, președintele consiliului județean, Parlament, Președintele României, și un sistem de tip listă într-un singur tur de scrutin pentru consiliul local, consiliul județean și pentru alegerea europarlamentarilor, dar cu un prag electoral de 5%.
Astfel, vom evita confuzia în rândul electoratului și vom evita situații de genul președintelui de consiliu județean ales cu 25% dintre cei 30% care se prezintă la vot, adică cu votul a 7,5% din total electori cu drept de vot. Vom evita de asemenea situțiile în care avem parlamentari aleși cu 200 de voturi.
Durata mandatelor obținute de către consilieri locali, consilieri județeni, primari, președinți de consilii județene, parlamentari și de președintele României ar trebui sa fie de 5 ani.
Sunt de părere ca una dintre cauzele crizei economice cu care se confruntă România este frecvența mare a alegerilor în perioada 2004-2009, având în această perioadă nu mai puțin decât 8 runde de alegeri separate. Situaţia se repetă de altfel şi în anul 2012, supraîncărcat de alegeri.
Au fost practic 5 ani electorali întregi. Au fost practic 5 ani în care clasa politică a fost într-o agitație permanentă, într-o goană continuă pentru voturi dar această cursă electorală a fost bazată numai pe masuri populiste, promisiuni fară acoperire și mită electorală.
Alegerile ar trebui să se desfășoare odată la 5 ani, lunile mai-iunie cele locale și europarlamentare și lunile septembrie-octombrie cele parlamentare și prezidențiale.
Aceste modificări ar aduce mult mai multă liniște în viața publică și politică din România. Aleșii vor avea timpul necesar pentru a-şi implementa proiectele cu care au câștigat alegerile, fără scuza că a trecut mandatul prea repede și nu au avut timp. Ar aduce mai multă preocupare, din partea politicienilor, pentru construcție și ar lasă mult mai puțin loc încrâncenării. Totodată, ar scădea riscul polarizării și dezbinării societății.
Pentru că vorbeam despre vicierea voinței reale a electoratului, despre frauda și mita electorală, dar și despre legitimitate, cred cu tărie în necesitatea introducerii obligativității prezenței la vot a electoratului. Cetățeanul are drepturi, dar și obligații. Cred că votul este un drept, dar totodată și o obligație civică.
Introducerea obligativității prezenței la vot ar aduce în primul rând legitimitatea atât de necesară celui ales, dar ar avea şi avantajul că rezultatul va fi conform cu voința reală a electoratului. Ar face ca furtul electoral prin mită, vot multiplu, suveică, vot controlat, turism electoral și alte metode de fraudă electorală să devină nerentabil pentru cei ce intenționează să vicieze rezultatul. Ar scădea posibilitatea de a influența rezultatul într-un mod incorect.
Dacă într-un municipiu cu 100.000 de electori se prezintă la vot 30%, adică 30.000, iar unul dintre candidați reușește, prin metode frauduloase, să controleze 3.000 de voturi, atunci va reuşi să fure 10%, pe când dacă s-ar prezenta 100.000 de electori la vot atunci cele 3.000 de voturi fraudate vor avea o pondere de numai 3% în rezultatul final.
Iar pentru a diminua și mai mult posibilitatea fraudării votului consider că, în cazul mitei electorale, ar trebui sancționat penal cel ce primește mita. Iar mita ar trebui considerat orice se primește de la candidaţi şi de la echipele lor în afară de materiale de informare tipărite.
Orice fel de mită care se oferă în campania electorală, pe lângă faptul că este o desconsiderare și o umilință la care este supus cetățeanul, este un furt din buzunarul nostru al tuturor, inclusiv din al celui ce primește această mită. Mita electorală este asigurată din furtul banilor din bugetul public pentru cei ce se află la putere, iar pentru cei din opoziție nu reprezintă decât o investiție pe care o vor recupera cu siguranță, tot din bugetul public, atunci când vor ajunge la putere.
Un alt aspect pe care îl consider important este locul unde pot cetățenii să-și exercite dreptul și să-și efectueze obligația de a vota. Tot în ideea reducerii posibilității fraudării procesului electoral consider că electorii trebuie să poată vota numai în secția de votare în raza careia își are domiciliul, iar pentru cei ce nu au domiciliul în România, într-o secție de votare de pe raza localității în care s-au născut.
Nu este o tragedie pentru nimeni să stea acasă, într-o zi de duminică, odată la cinci ani de zile, nu este o tragedie pentru nici un român din diaspora să-și viziteza țara și locul unde s-a născut odată la cinci ani. În plus de asta, nu este nicicum corect ca cineva pe care nici nu-l interesează să treacă prin țara natală și care nu va suferi consecințele votului său, să influențeze viața celor care traiesc și muncesc în România. Astfel eliminăm complet posibilitatea turismului electoral și a votului multiplu.
Depolitizarea administrației
Administrația, fie ea centrală sau locală, nu mai trebuie să fie hotelul unde se mută partidul care câștigă alegerile și clientela sa politică.
Mihai Eminescu, anul 1881, Timpul: “Nu mai puţin partidul conservator a semnalat totdauna răul ce-l aduc fluctuaţiunile politice în buna administrare a ţării şi a cerut ca funcţionarii administrativi să prezinte garanţii serioase de aptitudine la intrarea lor în funcţiune, dar, odată intraţi, a cerut stabilitatea pentru toţi”. (Timpul (VI) 1881, 6 Decembrie).
Nu vi se par aceste rânduri, scrise de Mihai Eminescu acum 130 de ani, de o actualitate uluitoare?! Mie da. Ce am făcut noi, ca societate în ansamblu, în ultimii 130 de ani, de avem acum în 2012 aceeași problemă ca în 1881?! Şi mai e ceva ce nu înțeleg: mai toți politicienii strigă că trebuie făcut ceva în această privință, dar nu se întâmplă nimic. Nu știm cum să îndreptăm această situaţie sau nu știm cum să spunem stop clientelei politice, celor care au lipit afișe în campania electorală, familiilor și prietenilor noștrii pe care, în trufia și grandomania noastră, trebuie să îi cocoțăm pe te miri ce funcții pentru a le arată ce tari suntem noi? Eu cred că a doua variantă este mult mai aproape de adevăr!
Problema politizării excesive a administrației publice are o singură și foarte simplă rezolvare: voința politică. Cu alte cuvinte, nu e nevoie ca niște genii să vină cu soluții miraculoase, ci se cere doar să vrem. Consider că funcțiile cu atribut politic trebuie să fie, în administrația publică centrală, până la nivel de subsecretar de stat la nivel guvernamental.
La nivelul administrației publice locale, numirile politice nu pot ajunge mai jos de viceprimar și de consilierii personali ai primarului.
În administrația publică din România s-a creat un sistem mafiot cu o organizare care poate stârni până şi invidia mafiilor de renume internațional. Politicienii barosani care ajung pe funcții înalte își aduc oamenii de încredere și îi instalează pe funcțiile de eșalon doi. Aceștia din urmă au liber la făcut bani și vor împărți frățește cu șeful care i-a adus și care le oferă protecție. Unii șefi, nemulțumiți de spiritul de business al protejaților lor, impun chiar sume, target-uri fixe lunare pentru ca aceștia să mai rămână pe funcții.
Pentru ca depolitizarea să se producă cu adevărat, va trebui ca Agenția Națională a Funcționarilor Publici să dispară, iar în locul ei să apară un organism total independent, un corp al funcționarilor publici, care să gestioneze acest corp, să-l evalueze periodic și să impună norme și conduite pentru aceștia. Un organism, pe modelul colegiului medicilor sau pe modelul magistraților, asupra căruia să-i fie foarte greu factorului politic să intervină.
Acest deziderat, odată înfăptuit, îi va ajuta pe politicieni să nu mai alunece așa uşor în pacatul corupției și al încălcării legii în general. Îi va veni foarte greu unui primar sau unui ministru să-l trimită pe un funcționar public, pe care îl cunoaște de puțin timp și pe care nu îl poate șantaja, să colecteze banii din şpagă sau să încalce legea. Pe de altă parte, este valabil și viceversa, pentru că nici primarul sau ministrul nu vor avea motive să protejeze un funcționar public pe care îl prind că încalcă legea, pentru că nu va mai fi vorba de apropiaţi sau rude.
Autofinanţarea sistemului de justiţie
Întreaga opinie publică este de acord asupra faptului că trebuie luate măsuri realiste şi directe pentru a îmbunătăţi actul de justiţie din România, pentru a-i asigura independenţa şi eficienţa. Lipsurile în acest sens grevează nu numai asupra siguranţei şi ordinii publice, ci şi asupra mediului economic care suferă din cauza termenelor de judecată prea lungi, de exemplu.
Propun spre dezbatere o soluţie care ar conduce într-un mod direct şi imediat la rezolvarea problemelor din sistemul de justiţie: autofinanţarea acestuia prin colectarea în bugetul propriu a tuturor taxelor şi încasărilor care se fac în cadrul sistemului, fie că vorbim de ceea ce se colectează în instanţe sub formă de cheltuieli de judecată, fie că e vorba de orice alt fel de plăţi în contul actului de justiţie.
Sumele astfel colectate vor fi administrate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în folosul sistemului de justiţie pentru tot ceea ce înseamnă salarii, investiţii şi îmbunătăţiri ale infrastructurii actului de justiţie. Sigur că, pentru marile investiţii, bugetul autofinanţat al justiţiei poate fi alimentat de la bugetul de stat. În mod echivalent, dacă la sfârşitul anului sumele colectate în sistem nu au fost cheltuite, vor fi transferate către bugetul de stat.
În acest fel se va asigura atât independenţa actului de justiţie, cât şi finanţarea sa suficientă. Ca exemplu, judecătorii vor putea emite decizii împotriva statului român, atunci când acesta se face vinovat de încălcarea drepturilor cetăţenilor, fără emoţia dată de faptul că acelaşi stat le plăteşte salariile. O justiţie scoasă din circuitul dependenţei de bugetul de stat înseamnă o justiţie direct interesată să aibă prestanţă, respectul opiniei publice şi să funcţioneze cât mai bine. Atenţie, propunerea nu înseamnă nicidecum privatizarea actului de justiţie, aşa cum răuvoitorii se vor grăbi să înţeleagă, după cum nu trebuie să ducă la mărirea taxelor sau cheltuielilor celor care se adresează justiţiei. Este vorba doar de a lăsa sistemul judiciar să-şi administreze singur ceea ce colectează în mod normal pentru ca independenţa celei de-a treia puteri în stat să fie veridică şi reală.