Procurorul general şi avocatul poporului,
aleşi prin vot direct
Toate discuţiile referitoare la legitimitatea Avocatului Poporului sau la imparţialitatea Procurorului General ar fi simplu de evitat dacă aceste persoane cu o responsabilitate imensă în statul român ar fi aleşi prin vot direct de populaţie, ceea ce le-ar conferi însă nu doar o susţinere specială şi inatacabilă, ci şi o răspundere directă în faţa votanţilor pentru gesturile lor.
Pentru a fi ales Procuror General, mă gândesc că orice candidat va trebui să-şi dovedească înainte oareşce merite în lupta cu infracţionalitatea, în apărarea statului de drept şi a legii. Acest lucru ar fi un bun stimulent pentru oamenii legii şi astfel am şti că cel care a ajuns Procuror General nu are merite deosebite în baschet sau în politicianismul linguşitor, ci în dovedirea infractorilor şi în apărarea ordinii şi a siguranţei publice.
Într-un mod similar, cred că şanse pentru a deveni Avocatul Poporului ar avea tot cineva care s-ar remarca în apărarea nevinovaţilor şi a cetăţenilor simpli în faţa abuzurilor, şi atunci măcar vom şti că cel pe care îl alegem pentru această poziţie a făcut deja dovada că îi pasă de cel din taxele şi impozitele căruia va fi plătit pentru funcţia amintită.
O responsabilizare majoră şi obligaţia de a răspunde în faţa alegătorilor mi se par cele mai democratice mijloace de a transforma instituţii precum Procurorul General şi Avocatul Poporului în instrumente în slujba legii şi a cetăţenilor, nu a diferitelor puteri politice.
Dar poate că cel mai important efect al alegerii directe, prin vot popular şi într-o singură circumscripţie naţională, a Procurorului General şi a Avocatului Poporului, ar fi obţinerea fără putinţă de tăgadă a independenţei acestor instituţii fundamentale într-un stat de drept. Singura dependenţă de care s-ar mai putea atunci vorbi ar fi cea de cetăţenii care au acordat votul, de mandatul prin care au fost investite persoanele care ocupă respectivele funcţii.
De-a lungul timpului au fost atâtea acuze referitoare la partizanatul celor două poziţii din statul român încât numai o asemenea procedură de desemnare ar putea spăla şi evita ca acuzele să se repete în continuare, cu sau fără motiv. Iar România Unită are nevoie de instituţii puternice şi eliberate de jugul influenţei politice. Românii vor acorda mult mai mult credit unor persoane alese de ei pe baza a ceea ce au dovedit că au realizat şi pe baza unui program asumat de îndeplinire a funcţiei, decât unor numiţi în funcţie pe bază de algoritm sau negociere politică.
Şi se mai câştigă un aspect important, şi anume acela că nimeni nu va mai fi nevoit să îndeplinească ordine sau să aibă sensibilităţi şi să judece cu două măsuri în speranţa de a fi numit în aceste funcţii. Dimpotrivă, neatârnarea şi justeţea deciziilor profesionale anterioare vor cântări mult în obţinerea mandatului popular. Desigur că o persoană atât de politizată şi discreditată profesional precum Monica Macovei nu ar primi niciodată un vot popular pentru a ocupa vreuna din aceste funcţii, dar acest lucru nu este decât o dovadă că românii ar trebui lăsaţi să aleagă ei profesioniştii care să vegheze la drepturile lor şi la respectarea legii în această ţară.
Există suficienţi procurori oneşti sau jurişti eminenţi care au făcut dovada că ascultă doar de propria conştiinţă pentru a fi siguri că românii vor avea de unde alege.
Sistemul de pensii
Scriu aceste rânduri cu gândul la drama pensionarilor români din aceste timpuri, dar mai ales gândind la drama pe care o vom trăi noi ca viitori pensionari în România dacă nu găsim o soluție sustenabilă pentru asigurare pensiilor în contextul dramei demografice pe care o traversează țara noastră.
Această problemă mi se pare a fi una dintre cele mai serioase și totodată mai dificile chestiuni pe care le avem de rezolvat. Cea mai mare greșeală pe care o putem face este să nu ne pese. Să ne spunem că pensia nu este problema noastră, ci a pensionarului. Indiferent că avem 20 sau 55 de ani, de fapt gândim şi sperăm să ajungem la pensie. Așa că este şi problema noastră. Iar dacă observăm cum scade, odată cu trecerea anilor, numărul oamenilor activi și cotizanți la bugetul de pensii, trebuie să ne punem întrebarea firească: nouă cine ne va mai plăti pensiile?
Sistemul de pensii actual se bazează pe principiul că cei care muncesc astăzi îi susțin din contribuția lor la fondul de pensii, pe cei care beneficiază de pensie.
Ni se flutură zilnic, ca soluție magică la această problemă, aplicarea principiului contributivității. Sună frumos, dar după părerea mea periculos de mincinos. Nici un stat din lume nu va putea aplica acest sistem. Nu iese la socoteală din punct de vedere matematic, atunci când te situezi pe o tendință de scădere demografică. În plus, trecerea de la principiul solidarității la cel al contributivității nu se poate realiza decât dacă statul își asumă susținerea pensiilor aflate în plată din alte surse bugetare decât contribuția celor aflați în activitate, şi trebuie să facă acest lucru o perioadă de 20-25 de ani.
Cred că problema poate fi rezolvată numai prin îmbinarea celor două principii, cel al contributivității cu cel al solidarității.
Soluția ar fi ca suma cu care contribuie persoana aflată în activitate să se împartă în două. Jumătate din această sumă se va înregistra într-un fond de pensii administrat conform principiului contributivității, iar jumătate în fondul de pensii administrat conform principiului solidarității. Asta ar însemna ca, la pensie, să se încaseze garantat jumătate din suma cu care pensionarul a contribuit de-a lungul perioadei în care se afla în activitate, conform principiului contributivității, iar în funcție de realitățile sociale, economice și demografice de la acel moment să primească o completare din cealaltă jumătate de contribuție care se va calcula conform principiului solidarității.
În felul acesta se asigură un minim sigur al pensiei care să nu clacheze indiferent de evoluţiile sau involuţiile demografice, economice sau de altă natură care se pot schimba dramatic pe perioada unei vieţi de om.
Conceptul de pensie este un câştig al modernităţii şi este un semn al civilizaţiei. Dacă îl abandonăm şi nu identificăm soluţiie viabile pentru a-l menţine, înseamnă că, în mileniul trei, în loc să evoluăm spre o societate şi mai umană, şi mai sigură, ne întoarcem de fapt spre un nou Ev Mediu în care oamenii să fie lăsaţi la voia întâmplării, iar singura lor şansă de supravieţuire la bătrâneţe să fie familia şi urmaşii. Nu putem permite să se ajungă aici.
Amnistia fiscală sau ”nevoia momentului zero”
Amnistia fiscală este, după părerea mea, o măsură capabilă să scoată la lumină sume imense de bani. Este o măsură ce-si arată eficiența mai ales în perioadele de criză economică, dar este în același timp o măsură despre care suntem conştienţi că are un grad de nedreptate faţă de cei care au bunul obicei de a respecta legea.
Amnistia fiscală este un mare compromis. Este compromisul pe care îl face societatea cu membrii care au acumulat averi prin nerespectarea legilor. Este un compromis care ar părea de neacceptat, dar este, în același timp, un compromis foarte rentabil pentru societate, din toate punctele de vedere.
O măsură cum este amnistia fiscală se poate aplica, cel mult, odată la 50 de ani, pentru a nu reprezenta riscuri majore de a deveni o practică. Se poate aplica numai la nevoie, adică atunci când se ivește o criza economică majoră ce nu poate fi depășită prin alt gen de măsuri.
În Europa, amnistia fiscală este privită ca o soluție foarte eficientă în vederea relansării economice. Am să evoc trei exemple de ţări europene care au aplicat soluția amnistiei fiscale cu succes. Este vorba despre Elveția, Austria și Italia. Toate aceste trei țări europene, traversând perioade grele din punct de vedere economic, au aplicat amnistia fiscală în scopul relansării.
După cel de-al doilea război mondial, Elveția a aplicat amnistia fiscală generală în două rânduri, în anul 1945 și în anul 1969.
Mai recent, în anul 1993, Austria aplica și ea amnistia fiscală sub numele de ”Legea impozitării finale”, din dorința de a repatria averile și fondurile deținute de cetățenii austrieci în exteriorul ţării.
Italia a lansat si ea un program de amnistie fiscală ca necesitate de răspuns față de criza economică instalată în 2008-2009. Acest program a depăşit în eficiență așteptările guvernului italian, scoțând la lumina peste 95 de miliarde de euro. Programul de amnistie fiscală a permis italienilor să-și declare activele din afara granițelor, deținute ilegal, plătind o taxă de 5%. De altfel, între anii 2000 și 2010, în Italia au avut loc trei valuri succesive de amnistii fiscale, toate fiind încheiate cu succes.
Pe lângă Elveția, Austria și Italia, au existat și alte state care au adoptat diferite forme de amnistie fiscală, precum Germania, Olanda, Belgia, Franța, Irlanda și SUA.
Spuneam că amnistia fiscala este un compromis rentabil pentru societate. Am să vă prezint argumentele pentru care cred că este rentabil pentru societatea românească.
Cred că, în România, corupția este la un nivel atât de ridicat și a produs, în acești ultimi 22 de ani, atât de multe averi ilicite, încât lupta împotriva ei prin mijloacele obișnuite nu poate produce decât o corupție și mai mare. Este cazul tipic oferit de Traian Băsescu, urcat pe valul simpatiei populare ca un apostol al anti-corupţiei şi care a aruncat România într-o fundătură a corupţiei de care nici sistemul comunist nu era capabil. S-au încurcat atât de mult lucrurile în ultimii 22 de ani încât nu se mai pot descurca decât trăgând linie şi luând-o de la un punct zero.
Sunt convins că amnistia fiscală, în ideea repatrierii averilor și capitalurilor ilegal deținute de către români peste hotare contra unei taxe de 5%, este o soluție viabilă de relansare economică, pe de o parte, și de a clarifica lucrurile, pe de altă parte.
Primul avantaj al aplicării amnistiei fiscale l-ar constitui faptul că în România s-ar repatria între 20 și 100 de miliarde de euro deținute de către români și ascunse prin diferite bănci sau instituții financiare din paradisurile fiscale. Aceşti bani ar produce plusvaloare în România, într-un fel sau altul.
Al doilea avantaj l-ar constitui încasarea la bugetul de stat, dintr-o taxa de amnistie de 5%, a unei sume cuprinse între 1 și 5 miliarde de euro.
Al treilea mare avantaj ar fi că toate aceste sume, odată scoase la lumina şi repatriate, vor fi puse în mișcare în economia româneasca. Astfel economia va creşte pe orizontală, se vor crea noi locuri de muncă, etc.
Acum, că am evidențiat principalele avantaje, mă voi referi si la riscul pe care îl intrevăd. Nu trebuie, sub nici o formă, să se înfiripe ideea că acestă măsură s-ar putea repeta. Cei ce se vor găsi sub incidența amnistiei fiscale nu trebuie să aibă posibilitatea să opteze, ci trebuie determinați să se conformeze. Clemența trebuie urmată de sancțiuni drastice pentru cei care nu se vor conforma și, de asemenea, pentru cei ce se vor conforma și vor beneficia de clemență, dar vor continua să-și sporească averea prin metode care eludează legea. Nu dorim doar albirea unor averi, ci şi albirea mijloacelor de obţinere a banilor care trebuie să devină curate, transparente, ca să punem odată pentru totdeauna capăt capitalismului sălbatic.
Din punct de vedere economic sunt argumente multe şi puternice în susținerea măsurii amnistiei fiscale.
Însă trebuie să ne referim şi la punctul de vedere moral. Adică trebuie să hotărâm dacă suntem dispuși să operăm acest compromis ”rentabil”. Trebuie să hotărâm dacă vrem ca banii ascunşi ţinuți de unii români peste hotare să rămână acolo sau să se întoarcă în țară, să fie taxați și astfel societatea să recupereze prejudiciul produs de cei ce dețin averi ilicite. Eu cred că răspunsul la această întrebare este evident...
Lupta împotriva corupţiei morale
O societate nu poate fi cu adevărat prosperă dacă nu îşi stabileşte şi impune un minim cod moral, o anumită orientare corectă a membrilor ei şi idealuri care să ţină de corectitudine şi progres. Corupţia endemică a societăţii româneşti a avut drept cauză şi fragilizarea moralităţii începute sub comunism şi desăvârşite în atmosfera de lipsă de repere de după 1989.
Nu este suficient să luptăm împotriva corupţiei politice sau a afacerilor necurate. Nu este suficient să obţinem transparenţa banului public şi a deciziilor instituţionale. În egală măsură, bunul mers al societăţii, moralitatea şi respectarea unor valori de bază precum familia, munca, credinţa, sunt esenţiale reconstrucţiei României Unite.
De exemplu, o problemă serioasă care a antagonizat opinia publică românească, rămânând însă nerezolvată, a fost cea referitoare la legea prostituţiei. Reacţia Bisericii a fost de opunere în numele valorilor creştine şi a valorilor familiei, şi pe bună dreptate. Dar această opoziţie nu este suficientă pentru a rezolva situaţia.
Există, din fericire, în Europa, un model care ar trebui luat în considerare în această privinţă, şi anume modelul suedez unde clienţii prostituatelor sunt pedepsiţi drastic şi în acest fel este descurajată această practică. Ideea are valoarea dată de faptul că nu sunt atacate victimele traficului de persoane sau victimele societăţii care au ajuns în situaţia nefericită de a practica această meserie, ci este tăiat răul din rădăcină, excluzându-se posibilitatea finanţării lui. Efectele de înjumătăţire a cazurilor i-au făcut ulterior şi pe francezi să ia în dezbatere publică această manieră de a descuraja prostituţia.
Dacă vrem să apărăm valorile familiei, o asemenea lege ar fi de mare folos, plus că ar tăia din finanţarea lumii interlope şi ar opri nefericirea celor care ajung în această situaţie din cauze independente de voinţa lor.
O reacţie similară ar putea fi aplicată în cazul cerşetoriei. Oricât de dură ar părea măsura, dacă amenda s-ar îndrepta spre cei care oferă pomană aceştia şi-ar lua seama şi nimeni nu ar mai vrea să practice cerşetoria pentru că nimeni nu ar mai primi nimic. Legile care atacă răul la rădăcina lui, oprindu-i finanţarea şi descurajând direct acţiunile care contravin moralei şi binelui public sunt mult mai eficiente decât cele care îi pedepsesc ulterior pe cei prinşi asupra faptelor şi care se vor întoarce la săvârşirea lor. Ţine şi acest lucru de asigurarea binelui public şi de întreţinerea unui mediu social curat, care să încurajeze comportamentele normale şi constructive.
Până la urmă, şi corupţia politică este tot o corupţie morală, şi se bazează pe dorinţa de a-ţi însuşi lucruri necuvenite, de a te îmbogăţi peste noapte şi de a te ridica deasupra celorlalţi nu prin merite, ci prin furtişaguri. În cazul combaterii corupţiei la nivelul administraţiei de orice nivel, ar putea fi aplicat acelaşi principiu al eradicării ei de la rădăcină, pedepsindu-l nu pe cel care primeşte mita, ci pe cel care o oferă. Nemaiavând pe nimeni să o ofere, vor dispărea şi cei care îşi construiesc averile pe bază de primire de mită. Acelaşi principiu al scoaterii răului din rădăcină, de la client, care poate să funcţioneze în toate cazurile de corupţie, fie ea politică sau morală, cred că reprezintă soluţia eficientă de stopare a răului, chiar dacă, recunosc, percepţia publică nu va fi neapărat favorabilă în prima instanţă.
Pedepsirea celor care creează piaţa corupţiei oferind mită nu poate fi însă eficientă atâta vreme cât regulile administraţiei nu sunt transparente, iar birocraţia nu este diminuată, astfel încât să nu fie nevoie de atenţii speciale pentru a completa o cerere sau a parcurge un proces de depunere de acte. Atâta vreme cât chiar şi plata taxelor la stat, adică ceva ce instituţiile ar trebui să încurajeze, se face în condiţii extrem de dificile şi cu multă pierde de vreme, la ce fel de relaţii normale ne putem aştepta în raportul cu statul?
Trăim în lumea tehnologiei digitale. Trecerea tuturor depunerilor de acte şi a tuturor procedurilor birocratice în sistem online ar constitui un mare pas înainte spre evitarea corupţiei, a timpului pierdut şi a factorului uman neglijent sau coruptibil din procesele administrative de care depinde bunul mers al treburilor publice. Ştiu că s-au făcut nişte paşi în acest sens, dar modalitatea prin care unele instituţii au înţeles să digitizeze birocraţia, dublând depunerea de acte pe hârtie cu cea de acte în format electronic nu cred că e soluţia cea mai potrivită. Cred că ideea era totuşi să renunţăm la sacii plini de declaraţii şi hârtii pe care îi găsim în orice administraţie financiară şi să trecem şi noi în secolul XXI folosind internetul şi stocarea digitală. În felul acesta simplificăm viaţa românilor şi evităm o mare parte din tot ceea ce înseamnă greutăţi birocratice, intervenţie şi posibilă corupţie în desfăşurarea demersurilor şi relaţiilor cu instituţiile statului.
IV. Cei trei piloni ai societăţii
1.Pilonul Educaţie - Panaceu pentru societatea românească
Nu vreau să pară exagerat, dar cred că educaţia poate funcţiona ca un panaceu în societatea românească. Avem la îndemână cel mai puternic instrument de rezolvare a şomajului, a infracţionalităţii, a problemelor sociale de tot felul şi a tuturor problemelor care pot apărea în societate.
Trebuie să înţelegem rolul educaţiei în societate pentru a realiza cât de profund este legată aceasta de tot angrenajul comunităţii. Fără educaţie nu avem un mediu sănătos, nu avem o economie normală, nu avem creşterea niciunui indice valoric în ansamblul componentelor. Ceea ce blochează la această oră dezvoltarea societăţii este tocmai răsturnarea valorilor, urcarea imposturii pe masă şi pretenţia ei de a fi model. Iar defilarea lipsei de educaţie la televizor devine paradigmă socială imitată şi perpetuată. Acest lucru afectează nu doar imaginea sau desfăşurările publice, ci şi productivitatea economică, normalitatea noastră ca neam, până la urmă.
Nu putem eluda educaţia fără să blocăm evoluţia noastră ca neam. Simpla dezvoltare economică nu reprezintă o garanţie de viitor, şi oricum nu are loc fără suportul educaţiei care înseamnă oameni mai bine pregătiţi, mai multă plusvaloare în activitate şi calitate sporită a produselor realizate. Fără educaţie, un neam sărăceşte, îşi pierde identitatea, se prăbuşeşte în confuzie şi manipulare şi nu îşi mai poate împlini destinul.
Acest lucru nu se poate realiza însă în condiţiile subfinanţării sistemului de educaţie care a făcut ca profesoratul, la toate nivelurile sale, să nu mai fie un job vocaţional, chiar apostolic, cum îl vedea Spiru Haret, ci un serviciu oarecare, dacă nu chiar discreditat, considerat ca fiind rezervat celor care nu reuşesc în altă parte.
Este greşit să-i considerăm pe cei din educaţie neprofitabili pentru că nu aduc un folos imediat în bani. Profitul lor este imens pe termen mediu şi lung, prin plusvaloarea naţională pe care o aduc prin sprijinirea educaţiei şi culturii unui întreg popor. Educaţia poate rezolva toate cele patru crize pomenite în această carte şi reprezintă cea mai de preţ investiţie a unei naţiuni. Resursele subsolului se pot termina, alte investiţii pot eşua, dar educaţia unui popor nu dă greş niciodată şi este singura garanţie că acea naţiune va supravieţui în indiferent ce condiţii.
Promovarea valorilor morale prin sistemul de educaţie va sprijini păstrarea identităţii naţionale şi culturale, va duce la diminuarea infracţionalităţii, la o calitate mai mare a muncii şi va aduce chiar diminuarea crizei demografice pentru că va crea responsabilitate şi va întări credinţa în familie.
În acest sens, sistemul de învăţământ are nevoie de câteva modificări radicale, în afară de cea care presupune investiţie mai mare în acest domeniu.
Totul trebuie să înceapă cu redarea respectului cuvenit meseriei de dascăl. Iar acest repect cuprinde și nivelul de salarizare dar și așezarea dascalului în ierarhia socială acolo unde merită. În această problemă nu cred ca se mai poate comenta sau nuanța ceva!
Mutând discuția dinspre furnizorul de educație spre beneficiarul ei, am putea începe această discuție cu introducerea de uniforme şcolare pentru clasele 1-8, după reguli și modele proprii fiecărei şcoli. Am reduce astfel diferenţele sociale între cei care îşi permit haine mai scumpe şi cei care nu. Este profund incorect ca în sistemul public de educați, să lăsăm diferențele de statut social al familiilor din care provin elevii să fie atât de vizibile și să-i afecteze grav pe aceștia din urmă. Aceste diferențe evidente de posibilități materiale generează, la vârsta elevilor de gimnaziu, mutații psihice aproape ireversibile. Generează, în foarte multe cazuri, o fală nemeritată pentru elevii ai căror părinți au posibilităţi materiale pentru că aceștia își creează și nutresc un sentiment de superioritate pe baza posibilităților părinților și nu pe baza meritelor lor. Totodată generează, din păcate, profunde frustrări în mintea elevilor ai căror părinți nu au venituri mari. Și iată cum școala românească lasă să apară în comunitatea elevilor o ierarhie nedreaptă a nemeritatei superiorități pe de o parte și a falsei vinovăţii pe de altă parte. Și nemeritata superioritate și frustrarea acumulată vor genera efecte negative majore în momentul în care acești elevi vor fi persoane adulte și deci membri activi ai societății.
Mergând cu discuția spre ciclul liceal, am convingerea că sistemul de acces în acest ciclu printr-o repartizare făcută de un calculator nu numai că este păguboasă, dar este un alt element ce generează frustrări în rândul unora dintre elevi. Acest lucru pune dorințele, aspirațiile și destinele elevilor la mâna hazardului. Acest sistem privează elevul de dreptul real la opține și de primul moment din viața sa când ar trebui ca opțiunea pe care o face să-l responsabilizeze. Elevul în loc să fie pus în situația să se autoanalizeze din punct de vedere al capacității, al aptitudinilor și al aspirațiilor pentru a opta, iar apoi a se pregăti pentru și conform cu propria opțiune, este pus în situația de a-si face calcule matematice și statistice cu privire la șansele de a fi repartizat prin hazard la unul dintre licee. În opinia mea, trebuie reintrodus sistemul de admitere în licee pe bază de examen. Pe lângă argumentele prezentate în rândurile de mai sus, consider a fi total inechitabil sistemul repartizării pe baza mediei atât timp cât evaluarea și notarea diferă ca exigență de la o școală la alta, de la un profesor la altul.
În ceea ce privește învățământul superior nu am să exprim decât câteva puncte de vedere legate de eficiență și finanțare. Consider că numărul de locuri susţinute de bugetul public la universităţile de stat trebuie corelate cu piaţa muncii, aşa cum evoluează ea în fiecare an. Aici ar fi locul unei bune colaborări între Ministerul Muncii şi Ministerul Educaţiei pentru ca să nu mai pregătim şomeri care activează apoi în domenii total diferite de pregătirea lor universitară. Iar dacă o companie solicită expres un anumit număr de tineri pregătiţi într-un domeniu specific, nu este nicio problemă ca statul să susţină de la buget pregătirea pentru domeniile dorite, dar cu condiţia ca privatul să-şi asume angajarea acelor absolvenţi. Altfel, plata cheltuielilor pentru şcolarizarea acelui număr de tineri trebuie să revină companiei care a solicitat specializările respective.
Sistemul de finanţare a învățământului superior la număr de studenţi este păguboasă, pentru că încurajează cantitatea în detrimentul calităţii. Să ne gândim la situația ipotetică în care la o facultate din cadrul unei universități de stat din România sunt admiși în anul I de studiu 300 de studenți. La o evaluare corectă a rezultatele examenelor de an ar trebui ca să aceadă în anul II de studiu numai 100 din cei 300 de studenți. Cam ce decizie va lua conducerea și corpul profesoral al respectivei facultăți? Credeți că va evalua corect, renunțând automat la două treimi din finanțare? Eu sincer cred că nu, iar realitatea îmi dă dreptate! Calculul banilor primiţi de la buget de fiecare universitate trebuie făcut oricum altcumva, numai așa nu! De exemplu, el ar putea fi corelat cu procentul de studenţi care se angajează pe domeniul în care au studiat după terminarea facultăţii, şi atunci am avea un criteriu de calitate.
O lege pentru stimularea salarială a absolvenților de top din România
România se confruntă în ultimii ani cu un exod masiv de tineri bine pregătiţi care nu îşi văd viitorul profesional în ţara noastră din cauza contextului economic şi social existent, precum şi a unei lipse de interes a societăţii faţă de generaţia tânără.
Costurile statului român cu pregătirea tinerilor în universităţile subvenţionate sunt imense, iar o parte din acest efort nu se întoarce ca beneficiu pentru că absolvenţii nu sunt încurajaţi să se integreze pe piaţa muncii autohtone.
În acest sens, este necesară o prevedere legislativă care să stimuleze angajatorii să ofere salarii motivante absolvenţilor de top care au oricând alternativa de a pleca din ţară în state unde ar fi mai bine plătiţi, dar şi să îi încurajeze pe tineri să aleagă România pentru viitorul lor. Astfel, o soluţie de stimulare a angajatorilor de a le oferi tinerilor absolvenţi de top salarii cât de cât asemănătoare cu cele din Uniunea Europeană ar reduce semnificativ exodul inteligenţei către ţările bogate.
Proiectul de lege pe care îl propun identifică această nevoie şi îi oferă un răspuns prin care tinerii absolvenţi să devină mai atractivi pentru angajatori nu numai prin ceea ce ştiu în profesia lor, ci şi din punct de vedere fiscal. În acelaşi timp, prin scutirea de impozitul pe venit, absolvenţii de top pot obţine pe baza acestei legi un salariu mai aproape de oferta de pe piaţa muncii europene.
În fiecare an, din cele aproximativ 400 de facultăţi de stat din România, vor fi sprijiniţi prin această măsură legislativă circa 2000 de absolvenţi (primii 5 absolvenţi din fiecare facultate de stat), ceea ce înseamnă că în 10 ani de aplicare a legii vom încuraja crearea unei elite de 20.000 de tineri specialişti din România în toate domeniile şi specialităţile de studiu acreditate în sistemul educaţional românesc.
Câştigul economiei prin atragerea celor mai pregătiţi tineri va fi imens, pentru că toate domeniile respective vor beneficia astfel de o infuzie de capital uman care va duce la performanţă. În felul acesta, sumele investite de statul român în pregătirea absolvenţilor se vor întoarce în economie sub forma invenţiilor, investiţiilor şi performanţei economice obţinute cu ajutorul clasei de elită care se formează.
În plus, stimularea absolvenţilor de top va duce la crearea competiţiei universitare, pentru că obţinerea unuia din primele cinci locuri din orice facultate va deveni o ţintă importantă a celor mai buni studenţi.
Adoptarea acestei legi ar readuce în prim-planul atenţiei publice, dar şi în economia reală, aportul pe care tânăra generaţie trebuie să îl aibă în dezvoltarea socio-economică a României, lucru care a lipsit în ultimii ani, din păcate nu fără a produce consecinţe dezastruoase pentru evoluţia noastră ca naţiune.
Măsurile prevăzute de legea absolvenţilor de top vor avea ca scop prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia, stimularea absolvenţilor sistemului de învăţământ superior, subvenţionat de către stat, de a activa în cadrul economiei autohtone, stimularea angajatorilor pentru încadrarea absolvenţilor sistemului de învăţământ superior, subvenţionat de către stat, dar şi îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice.
E de la sine înţeles că în aplicarea legii pe care o propune sunt excluse orice fel de discriminări pe criterii politice, de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex şi vârstă.
Beneficiarii vor fi persoanele absolvente ale sistemului de învăţământ superior suvenţionat de către stat care au absolvit cursurile unei instituţii de învăţmânt superior de stat, au beneficiat de loc subvenţionat de către stat la instituţia de invatământ absolvită, media aritmetică dintre media tuturor anilor de studiu şi media obţinută la examenul de licenţă este de minim 9, iar media aritmetică obţinută din media tuturor anilor de studiu şi media obţinută la examenul de licenţă se situează între primele 5 medii din cadrul facultăţii absolvite în promoţia respectivă.
În egală măsură, aceşti absolvenţi vor beneficia de scutire la plata impozitului pe veniturile salariale pe o perioadă de 5 ani de la data obţinerii certificatului de scutire la plata impozitului pe veniturile salariale.
În mod practic, propun ca pe baza unei adeverinţe eliberate de instituţia unde au absolvit de unde să rezulte că îndeplinesc condiţiile amintite mai sus, absolvenţii de top 5 să solicite în termen de 30 de zile de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală de care aparţin cu domiciliul certificatul de scutire la plata i