Mândria de a fi român. Demnitatea națională
Trebuie să fim mândri și să ne simțim norocoși că ne-am născut români. Sunt conştient că oricine poate spune că această sintagmă sună naționalist, patetic și că oricum românismul nu are valoare dacă nu avem ce pune pe masă.
În primul rând, în istorie, exact în momentele grele și când nu am avut de nici unele, am constatat că singurul lucru care îl mai avem și care trebuie apărat este sentimentul național, teritoriul național și amintirea înaintaşilor noștri.
Dar, din păcate, în vremurile noastre, societatea tresare mai mult la numele Gigi Becali decât la numele Regelui Decebal, e mai emoţionată de Dan Diaconescu decât de Mihai Viteazu, după cum e mai încântată de Florin Salam decât de Mihai Eminescu.
Nu este vina românilor pentru această răstălmăcire a valorilor, ci a celor care au dat această direcţie şi care o alimentează zilnic cu nonvalori prin intermediul canalelor de comunicare în masă. Este vina celor care au interesul să se întâmple așa.
Nu veți vedea niciodată un manelist care să îl cinstească pe Eminescu pentru că cine îl iubește pe Eminescu nu poate iubi manelele. Nu veți vedea niciodată un politician care să vorbească de Decebal pentru că acesta stăpânea un stat care dădea fiori Imperiului, în timp ce acum România abia este băgată în seamă.
Indiferent cât încearcă unii să ne explice că suntem o ţară mică și un popor care trebuie să ținem capul plecat, trebuie să fim conştienţi că românii și-au câștigat dreptul de a sta cu fruntea sus printre popoarele lumii!
Demnitatea națională a fost călcată în picioare în aceste ultime decenii. Trebuie să stăm cuminți pentru că suntem membri în NATO, trebuie să acceptăm orice aberație pentru că suntem membri ai Uniunii Europene. Trebuie să renunțăm la valorile naționale istorice pentru a fi în ton cu lumea. Ar trebui să privim exact invers, să fim puternici şi respectaţi tocmai pentru că suntem în NATO şi una din ţările UE!
Iată ce articol, care se potriveşte perfect cu vremurile noastre, publica Mihai Eminescu, în anul 1879, în ziarul Timpul: “Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor Românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel, cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de altă părere, s-o spună ţării. Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri; cel ce e de altă părere, să aibă îndrăzneala de a ni-o spune. Tac însă cu toţii, fiindcă ştiu, că grăind şi-ar pierde toată trecerea. Şi nimic mai mult decât modul în care adversarii noştri discută cu noi, ne dovedeşte că ideile noastre sunt ideile ţării, că viitorul e al nostru şi că nu mai e departe ziua în care ţara se va curăţi de elementele stricate ce azi se răsfaţă într-însa”. (Timpul (IV) 1879, Noiembrie)
Minciuna cea mai folosită de politicienii români lași este că orice se întâmplă împotriva noastră și ne afectează negativ trebuie acceptat pentru că altfel se supără Europa, FMI sau mai ştiu eu cine. Culmea manipulării a fost să auzim că s-ar supăra Europa, ba chiar lumea întreagă, dacă poporul ar dori să-l schimbe pe Băsescu...
Avem însă şi alte exemple de comportament. Polonia a luat numai ce i-a convenit de la Europa. Ce nu a fost conform cu valorile consacrate ale societății poloneze a fost respins fără ezitare. Şi Poloniei, pentru verticalitatea ei, nu i s-a întâmplat nimic. Slovacia a adoptat în 24 de ore o lege prin care cine primea cetățenia maghiară o pierdea pe cea slovacă. Şi nu am auzit ca Slovacia să fie exclusă din UE!
În timp ce Slovacia le retragea cetăţenia locuitorilor săi care primeau cetăţenia maghiară oferită în mod provocator de statul ungar etnicilor maghiari din ţările vecine, fostul ministru de Externe al României, Teodor Baconschi, anunţa că România nu are nicio problemă cu pretenţiile Ungariei şi acceptă atât legea dublei cetăţenii oferite de Ungaria, cât şi declararea zilei de 4 iunie drept „Zi a unităţii naţionale maghiare”. Atitudinea fostului ministru român era inconştientă şi inacceptabilă, pentru că, alături de alte elemente înghiţite pe nerăsuflate de fosta putere portocalie de la București la presiunile politicienilor maghiari, legea dublei cetăţenii oferea Ungariei pe tavă pretexte pentru autonomia unei părţi din Transilvania şi pentru pretenţii teritoriale.
Adevărul este că nu Europa ne interzice demnitatea națională, ci politicienii mici de la noi care nu se gândesc decât cum să rămână la putere cu sprijinul uneia sau alteia dintre cancelariile europene!
"Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc!" Cred că acest citat din opera unui mare român, Petre Țuțea, surprinde cel mai fidel sentimentul românesc și mândria de a fi român.
Biserica neamului românesc
Rolul Bisericii Ortodoxe Române se leagă foarte bine de pilonul educaţiei, precum şi de asistenţa socială. Provin dintr-o familie de preoţi şi am văzut de mic cât de importantă este Biserica în viaţa unei comunităţi. Ceea ce este adevărat la nivelul micii comunităţi este valabil şi la nivelul întregului popor român, iar ataşamentul acestuia faţă de Biserică este dovedit la fiecare hram, la marile evenimente sacre unde sute de mii de conaţionali se adună în mod natural să-şi celebreze credinţa şi tradiţia care îi face să se simtă români şi creştini.
În mod tradiţional şi istoric, rolul Bisericii nu se reduce însă la sacralitatea ritualurilor, învăţăturilor şi Sfintelor Taine care constituie corpul profund al instituţiei. Există un rol educativ, cultural şi social care trebuie sprijinit şi încurajat să se dezvolte. Şcolile bisericeşti şi mănăstireşti au fost focare de cultură româneşti din cele mai vechi timpuri şi în aceste creuzete au apărut şi primele tipărituri. Aşa încât tradiţia şcolilor sau măcar a unor cursuri organizate în cadrul bisericilor ar trebui luată serios în considerare şi revitalizată. Am propus la un moment dat ca orele de religie să se facă în biserici exact în acest scop. Predarea religiei în biserică are o altă încărcătură pentru copii, care ar avea astfel posibilitatea să vadă pe viu ceea ce învaţă din cărţi. Aşa cum orele de sport se fac în sala de sport, cred că ar fi normal ca şi religia să se predea în biserică, cu luarea în considerare, desigur, a respectului confesional, ceea ce înseamnă că fiecare elev ar urma aceste cursuri în locaşul de cult căruia îi aparţine.
Rolul Bisericii ar trebui crescut însă nu doar prin cursuri şi aport cultural în cadrul lăcaşurilor de cult, ci şi prin aşezămintele de ordin social, ceea ce, prin iniţiative separate, se întâmplă deja pe lângă multe biserici şi mănăstiri, iar cazurile pe care le-am întâlnit sunt memorabile. Cu sprijin oficial al statului român, o parte din asistenţa socială ar trebui trecută în grija Bisericii, şi, în felul acesta, cred că ea s-ar efectua mai bine, pentru că Biserica nu dă doar adăpost fizic, ci şi spiritual, iar cei care au nevoie de sprijin material au, cu siguranţă, nevoie şi de sprijin moral şi spiritual.
Deocamdată, BOR nu a insistat în această direcţie, deşi a existat o propunere de acest fel, pentru a nu naşte diferende şi controverse. Iniţiativa ar trebui de aceea să vină din partea noastră, a laicilor, construind în acest fel o punte de comunicare mai puternică între stat şi Biserică, fără a încălca, desigur, principiul modern al laicităţii statului şi al separării dintre laic şi religios. Dar şi statul laic ar trebui să fie preocupat de perenitatea valorilor morale şi de respectul tradiţiei şi al culturii române, iar acestea nu pot fi gândite în ruptură şi în contradicţie cu creştinismul fundamental al poporului român. Aşa încât există suficiente motive istorice, culturale şi morale pentru a întări legăturile cu Biserica Ortodoxă Română şi pentru a folosi experienţa şi autoritatea ei în scopul salvării unui set de valori ameninţate, să recunoaştem, de iureşul orb al postmodernităţii.
Nu trebuie să renunţăm la a fi noi înşine doar pentru că am intrat într-o lume globală. Rolul Bisericii neamului românesc este la fel de mare şi în secolul XXI, cum a fost veacuri de-a rândul. Credibilitatea de care se bucură BOR în rândul românilor este o dovadă în acest sens. Şi este argumentul pentru a demara o implicare şi o colaborare mai mare între stat, societate şi Biserică.
Masochismul naţional
Nimic nu ne-a făcut mai mult rău de-a lungul timpului decât pasiunea autocriticii dusă până la autodistrugere, autoflagelare şi autoincriminare. Chiar dacă avem momentele noastre de mândrie naţională, până la urmă autoironia şi autopedepsirea învinge. Nu am văzut în opera culturală a niciunui popor mai multă autocondamnare precum în cea românească. La orice film străin te uiţi, ca să dau un exemplu al culturii de masă, neamul căruia îi aparţine producţia este lăudat şi glorificat în toate acţiunile şi remarcile actorilor. Numai filmele româneşti şi-au făcut o glorie din a descrie convenţia care se cheamă mizeria absolută a neamului nostru. E de bon ton în lumea culturală românească să-ţi înjuri ţara, iar dacă ai respect pentru ea dai dovadă de mediocritate.
De unde până unde această pasiune autodistructivă pe care elitele şi-au asumat-o, din păcate, chiar mai mult decât păturile largi ale populaţiei? Ea vine, pe de o parte, din închinarea la modelele altora. Cum România nu este suficient de occidentalizată pentru unii, şi nici nu va fi pentru că are un specific al ei, poporul ei trebuie pedepsit deoarece nu este identic cu cel francez sau englez. De când a devenit o vină să fii tu însuţi şi nu altcineva? Este ca şi cum ţi-ai dispreţui copilul pentru că e fată şi nu băiat, blond, iar nu brunet. Este o aberaţie pe care noi nu numai că o tolerăm, dar o şi încurajăm cu bani de la buget.
Activitatea Institutului Cultural Român de când e condus de Patapievici are drept obiectiv, de exemplu, exact acest lucru: să dovedim cât de înapoiată e România şi acest popor, cu amendamentul că şi noi putem, totuşi, să ne alăturăm freneziei generale a poneilor roz şi a nudurilor penibile vândute drept artă. Ideea de fond este că românii sunt proşti, iar cei câţiva titraţi de la ICR au menirea să ne deştepte, să ne arate că trecutul nostru e o nenorocire, că eram toţi nişte nespălaţi şi inculţi, noroc că au venit domniile lor să ne mai spele şi să ne arate lumina civilizaţiei. Pe oamenii care duc această politică noi îi plătim din banii „nespălaţilor” şi „inculţilor”, asta e clar, adică din taxele şi impozitele luate românilor.
Trebuie să punem capăt acestui obicei naţional de a ne arăta singuri cu degetul. De boala aceasta s-a molipsit şi mass-media românească. Nu-i contest, Doamne fereşte, dreptul de a critica şi de a fi atentă la banul public şi la bunul mers al lucrurilor. Rolul celei de-a patra puteri în stat este să vegheze şi să atenţioneze. Dar atâta înverşunare şi dispreţ faţă de propriul neam nu are cum să ne facă bine. Una e să critici oamenii politici, liderii, vedetele, şi alta e să generalizezi la nivelul întregii naţiuni. Şi atunci ne mai mirăm că şi presa străină ne împroaşcă de noroi şi nu văd la noi decât câinii vagabonzi şi gunoaiele! Păi nu suntem noi cei care le scoatem în faţă?
Este aproape bolnăvicios modul în care ne exhibăm lipsurile, ba le mai şi îngroşăm din condei, şi în care am ales definitiv opţiunea de a considera că suntem cei mai răi, cei mai nepricepuţi şi cei mai decăzuţi dintre oamenii acestui pământ. Fireşte că moralul naţiunii nici nu are cum să fie prea ridicat dacă ne complacem toţi în a considera că nu putem, că nu ştim şi că nu suntem în stare.
De fapt, autocritica noastră este falsă. Exact aceleaşi probleme cu care ne confruntăm şi noi, dau bătăi de cap şi altora. Grecia stă mult mai rău decât noi din punct de vedere economic, iar despre corupţie nu are rost să mai vorbim. Dar mândria naţională este neatinsă şi nu vei auzi vreun grec să-şi batjocorească ţara. Numai noi acceptăm senin tot ceea ce spun alţii despre noi, ba îi mai şi încurajăm în acest sens.
Trebuie să ne hotărâm să oprim acest viciu, de a ne pedepsi singuri şi de a-i invita şi pe alţii să o facă. O vindecare a spiritului naţional nu poate veni fără a ne privi în ochi şi altfel decât înjurându-ne singuri. În timp ce alte naţii îşi ascund defectele sau le privesc drept virtuţi, noi ne transformăm virtuţile în defecte şi ne inventăm motive de autoflagelare. Şi acelaşi lucru îl facem şi cu România. Nu-i vedem frumuseţile, ci numai defectele. Nu-i vedem istoria glorioasă, ci numai înfrângerile. Acest lucru trebuie să înceteze.