Cine suntem noi
Pentru ca pasiunea de a ne bate singuri să înceteze, trebuie să învăţăm să ne vedem altfel. Până acum, ne-am privit doar ca ciuma pământului şi rataţii Europei. Înseamnă că nu am înţeles cine suntem, sau ne-am privit prin grile străine. Sigur că, din punct de vedere al animalului puternic şi înzestrat pentru junglă, omul este o făptură nevolnică. Dar perspectiva animalului nu este singura, nici neapărat cea corectă. Faptul că nu suntem un imperiu şi că nu i-am călărit pe alţii nu ne face un neam slab, ci doar unul mai uman. Trebuie să înţelegem cine suntem noi, românii, ca să ştim cum să ne privim şi de ce trebuie să ne apreciem.
Suntem un neam tolerant, cred că de aici trebuie început pentru că acest lucru explică foarte multe trăsături ulterioare şi oferă cadrul de înţelegere corectă a poporului român. Dacă ne analizăm sub spectrul ambiţiei, rapacităţii şi al dorinţei de acumulare pe spatele altora, nu ieşim bine. Cei care ne judecă strâmb au această grilă, dar nu înseamnă că dorinţa de măreţie şi îmbogăţire cu orice preţ constituie un deziderat atât de înalt încât să fim obligaţi să i ne subsumăm. Dacă înţelegem că suntem, înainte de toate, oameni, şi că preferăm să lăsăm de la noi decât să ajungem la violenţă şi conflicte, atunci e clar de ce, de exemplu, extremiştii maghiari îşi permit în România lucruri pe care, dacă le-ar încerca în Serbia, s-ar sfârşi cu violenţe de neimaginat.
Culmea este că ceilalţi consideră toleranţa noastră o slăbiciune. Trebuie să avem grijă să nu se întâmple aşa. Prea mulţi au profitat de-a lungul timpului de această caracteristică fundamentală a românilor, izvorâtă din creştinismul acestui neam, pentru a ne oropsi şi a ne încăleca. Chiar dacă asist cu regret la felul în care unii transformă în avantajul lor toleranţa românească, inclusiv unii dintre români (cei care s-au rupt de valorile neamului), nu pot să nu apreciez acest popor pentru răbdarea şi superioritatea sa filosofică din acest punct de vedere. Ceea ce mă deranjează însă este faptul că noi ne condamnăm pe noi înşine tocmai pentru această toleranţă. Pe undeva, e justificat să fim supăraţi, prea ne-au încălecat toţi profitând de neamul nostru blajin. Ceea ce nu înseamnă că toleranţa nu e o virtute şi că nu ar trebui să ne stimăm pentru ea.
În egală măsură, faptul că nu suntem precişi şi reci nu ar trebui considerat o hibă. Asta ne face vii şi plăcuţi, spirite creative şi ospitaliere. Detractorii românilor care ar vrea ca aceştia să fie ca nordicii nu ştiu ce vorbesc. Spiritul unui neam nu poate fi schimbat pentru că nu ştiu cui i-ar conveni să fim altcumva. Suntem deschişi şi joviali tocmai pentru că suntem spirite libere şi poetice. Nu ni se poate cere să fim rotunzi, dar şi pătraţi. Logica fiinţei umane nu permite ca una şi aceeaşi persoană, sau una şi aceeaşi naţiune, să fie şi bună la suflet, plină de viaţă şi de sentimente, dar şi pătrăţoasă, programatică şi eficientă precum un robot. Nu văd de ce felul nostru de a fi este mai prejos decât al altora. Este din punctul acelora de vedere pentru că ei îşi preţuiesc rigiditatea. Să fie sănătoşi. Noi ne preţuim libertatea, dreptul de a spune nu, dreptul de a visa şi de a preţui viaţa în toată complexitatea ei. Şi acest lucru ar trebui să ne facă să fim mândri!
Şi explicaţiile pot continua în acest fel. Tot ceea ce este văzut de răuvoitori ca defect, are la bază o pornire a sufletului românesc care era cândva o virtute şi care poate fi din nou, dacă o privim în locul ei originar. Faptul de a vorbi mult, de exemplu, este pentru unii o dovadă de pierdere de vreme. Însă pentru români comunicarea este foarte importantă, pentru că astfel românul se spune pe sine şi trăieşte cu semenii săi. Dacă altora li se pare mai util să doarmă sau să adore obiectele şi tehnica în acest timp, problema lor. Pentru români e mai importantă fiinţa, şi de aceea au nevoie să se spună şi să vorbească. Avem şi o limbă care permite acest lucru şi care depăşeşte în complexitate şi sensibilitate multe alte limbaje de pe pământ. Eu sunt mândru de acest lucru. Şi ar trebui să fim cu toţii!