Individualismul românesc
Problema individualismului românesc a fost văzută, în general, ca o hibă care ne împiedică să conlucrăm spre un bine general şi care ne separă pe fiecare în propria lui existenţă, făcându-ne incapabili de adunarea sub stindardul unui ideal comun.
Este adevărat că românii sunt individualişti, dar acest lucru nu este o tară, ci o calitate umană care dovedeşte că personalitatea românească este foarte bine construită şi capabilă să se dezvolte individual şi unic. Acest lucru se aplică de altfel şi trăsăturilor fizice româneşti, foarte bine conturate. Sigur că e mai greu pentru o sumă de indivizi să se adune într-un proiect comun decât pentru naţiunile mai puţin dezvoltate la nivel individual şi care au practicat politica maselor vreme îndelungată. Dar nu voi accepta niciodată ideea că masele sunt superioare indivizilor, după cum furnicile nu sunt superioare mamiferelor.
Rămâne problema coagulării individualismului românesc. Dar acest lucru s-a întâmpalt de mai multe ori în istoria noastră, aşa că nu este nici pe departe un lucru imposibil. Atâta doar că indivizii gândesc şi judecă prin propria lor minte, aşadar pentru a-i uni pentru un ţel comun trebuie ca acestal să fie convingător şi serios.
Lipsa de unitate a românilor se datorează lipsei unui ideal suficient de înalt şi de profund în acelaşi timp pentru a depăşi opţiunile personale şi a ne putea uni pe toţi. România Unită reprezintă acest ideal care îi poate uni pe români, pentru că toţi recunosc naţiunea care fiind ceva mai mare decât ei înşişi. Fireşte că românii nu se pot uni pe mize mici, pentru că individualitatea lor este în mod real preţioasă şi realizată, astfel încât nu poate fi subsumată unor scopuri mărunte. România Unită este altceva, este acel ideal care i-a unit pe români şi în 1918, şi în 1989, şi în toate ocaziile măreţe ale istoriei naţionale.
Acum trebuie să înţelegem că suntem într-un moment de cumpănă şi că România Unită ne cheamă din nou la arme. La conlucrare. La comuniune. Aici nu mai e vorba de politică, de tabere, de festivisme. Este vorba de esenţa naţională, ameninţată să se piardă dacă nu luăm măsuri. Este vorba de crizele succesive care ne-au lovit şi care ne-au făcut, pe unii dintre noi, să ne îndoim de capacitatea românească de a face faţă provocărilor acestui mileniu.
Dar această capacitate există, trebuie doar mobilizată corespunzător şi pentru acel ideal la care sufletul românesc răspunde. Totul până la suflet, până la limbă şi până la România. Cam aşa reacţionează toleranţa românească. Iar această limită a fost atinsă în timpul guvernării trecute, când ne-a fost atacat şi sufletul, şi limba, şi existenţa noastră ca stat suveran. Când am fost închinaţi Budapestei mai ceva ca odinioară Imperiului Otoman, pe vremea Înaltei Porţi. Când pe românii prigoniţi şi batjocoriţi în afara ţării nu-i mai apăra nimeni, pentru că Baconschi era prea ocupat cum să construiască o lege de furat voturile românilor din diaspora.
România Unită îi va aduna pe români pentru recuperarea mândriei şi valorilor naţionale şi pentru depăşirea cu bine a crizelor care ne-au lovit. Sunt convins că sufletul românesc se va trezi şi îşi va recăpăta demnitatea. A început deja să o facă prin revoluţia de catifea de la începutul lui 2012 şi prin alegerile locale din acelaşi an. Iar povestea continuă...
Revoluţia de catifea din 2012
Protestele de stradă demarate de români la începutul lui 2012 şi care au avut ca rezultat real şi concret schimbarea puterii portocalii printr-o adevărată revoluţie de catifea au fost primul semn al trezirii României profunde. Protestul demnităţii româneşti a fost actul fundamental prin care sufletul neamului a spus ferm: „Până aici!” Atunci au fost puse la punct impostura absolută a guvernării, minciuna în care ne ţinea PDL, dar şi răsturnarea aberantă a valorilor. Manelismul politic al guvernărilor portocalii, micimea şi incultura liderilor acestui partid şi a liderului maximus Traian Băsescu au primit atunci o reacţie pe măsură. Românii pur şi simplu nu au mai tolerat lichelismul politic şi dezastrul guvernării lui Băsescu, motiv pentru care i-au pus capăt, păstrând proporţiile, într-un mod asemănător cu Revoluţia din 1989.
România Unită şi-a arătat atunci forţa. Nu conta că, proporţional, numărul celor care ieşeau efectiv în piaţă era mic. Suflul revoltei era unanim, şi acest suflu a reuşit să schimbe guvernarea şi să întoarcă România de pe calea pierzaniei.
În acele momente de graţie, arta poetică românească şi ironia usturătoare au pus pe guvernarea anterioară şi pe Traian Băsescu cele mai potrivite etichete. Nu le voi reproduce aici pentru că unele dintre ele intră în registrul vituperanţei, dar cu siguranţă mulţi îşi amintesc vorbele de duh prin care România arăta cu degetul că împăratul e gol. Şi, brusc, goliciunea portocalie nu a mai speriat pe nimeni, deşi puterea nu a ezitat să reacţioneze cu violenţă, încercând să-i intimideze pe români. Felul în care unii jandarmi au băgat în dube „site-ul de cultură” a fost emblematic pentru atitudinea puterii faţă de inteligenţă şi bun simţ.
Dar România se trezise şi nu mai accepta o nouă rundă de alegeri furate, după cum nu mai tolera nici minciuna în care un partid detestat de toată lumea ţinea ţara în chingi, deşi nu mai reprezenta pe nimeni.
Revoluţia de catifea de la începutul lui 2012 este dovada că România Unită există şi că trebuie doar trezită şi activată. Este dovada că sufletul românesc este viu şi reacţionează. Este şi dovada că avem obligaţia să ascultăm de semnalele date din străfunduri şi să ne conformăm cerinţelor acestui popor care îşi vrea demnitatea înapoi. După cum îşi vrea şi drepturile, şi decenţa.
Ceea ce s-a început atunci, pe stradă, recuperarea spectaculoasă şi aproape poetică de sine, trebuie continuat. Revoluţia trebuie dusă până în toate aspectele guvernării şi deciziei. Trebuie să ajungă şi la românii din diaspora. Trebuie să ajungă şi în frigidere, pentru că românii merită o viaţă decentă. Trebuie să hrănească şi sufletul, dar şi trupul acestei naţii. Trebuie să restaureze demnitatea, dar şi nivelul de trai, pentru că nu ne putem mândri cu faptul că suntem români dacă trăim în mizerie.
Semnalul dat de revoluţia de catifea a fost fundamental. Revoluţia trebuie însă să continue. România Unită este calea către recuperarea de sine şi reconstrucţia fundamentelor acestui neam.
România urbană şi România rurală
Împărţirea României în două constituie un efect pervers al politicii de dezbinare naţională duse de fosta putere în ultimii ani. Este similară, pe undeva, cu divizarea dintre bugetari şi privaţi, dintre românii din ţară şi cei din afară, dintre diferitele categorii sociale, toate fiind fracturi încurajate prin „bunăvoinţa” liderului de la Cotroceni şi a partidului său pentru ca astfel dictatura şi sărăcia să fie mai uşor de controlat.
Într-un mod greşit, separaţia dintre România urbană şi România rurală a fost folosită în detrimentul ambelor. S-au creat bazine electorale diferite, s-au accentuat avantajele uneia în pofida celeilalte, ca şi cum nu ar fi vorba despre aceeaşi naţiune şi despre cetăţeni egali în drepturi. PDL a abandonat România rurală, izolând-o şi lăsând-o fără sprijin pentru că nu considera că de aici îi pot veni voturi. Acest partid a judecat de altfel mereu doar din punct de vedere electoral. Judeţele şi oraşele care votaseră pentru Traian Băsescu şi ai lui au primit fonduri, celelalte nu. Acest lucru s-a văzut foarte clar în mişcarea finală a Guvernului Ungureanu de a aloca bani din fondul de rezervă pentru administraţiile locale pe criterii strigător la cer de politice. Un asemenea tratament părtinitor şi injust nu era singular. Fosta putere a acţionat mereu cu gândul la voturi, deşi, de fapt, măsurile sale au lovit în toţi românii. Banii pentru administraţiile portocalii sau udemeriste nu erau pentru cetăţenii din acele zone, ci pentru clientela portocalie de acolo.
O populaţie divizată şi împărţită pe criterii politice şi electorale este una din cele mai ruşinoase „realizări” ale guvernării controlate de Traian Băsescu. Împărţirea care nu viza doar zone geografice, ci şi categorii sociale şi care miza pe ostilizarea părinţilor şi elevilor împotriva profesorilor, a angajaţilor de la privat împotriva celor de la stat, a pacienţilor împotriva cadrelor medicale şi aşa mai departe. La fel, cei de la oraş au fost încurajaţi să uite de populaţia rurală, deşi legăturile dintre urban şi rural sunt foarte strânse în România măcar din punct de vedere al rudeniilor care există întrepătrunse profund între cele două zone. Secesiunile de acest tip nu fac bine României şi sunt aberante. România Unită înseamnă să credem toţi în mai binele general şi să depăşim acest gen de fricţiuni inventate spre binele unui partid care a dominat prin ură şi conflictualitate. Acelaşi gen de fractură a luat amploare şi în Covasna, Harghita şi Mureş din cauză că PDL, însetat după voturile UDMR, i-a abandonat pe românii din aceste judeţe, lăsându-i la cheremul politicienilor maghiari. Aceştia nu au niciun interes ca etnicii maghiari să se înţeleagă bine cu etnicii români, chiar dacă toţi sunt cetăţeni ai aceluiaşi stat, aşa că lucrurile au fost conduse tot înspre conflict şi enclavizare.
Un partid sau un lider care are nevoie de conflicte ca să fie important dă dovadă de slăbiciune. Am avut un partid manipulat de Băsescu, umflat la putere şi care a avut nevoie de antagonii ca să supravieţuiască. La fel şi iniţiatorul acestui război nesfârşit. Epoca lor a luat sfârşit. La fel trebuie să fie şi cu sămânţa discordiei pe care guvernarea lor a semănat-o din plin, dar care s-a întors împotriva lor pe principiul semeni vânt, culegi furtună. Acum situaţia s-a clarificat, iar detestarea fostei puteri şi a lui Traian Băsescu e unanimă, atât la sat cât și la oraş, atât la bugetari cât şi la angajaţii din privat. Românii trebuie să aibă aceleaşi drepturi, iar binele lor trebuie căutat în mod unitar. România Unită înseamnă depăşirea acestor rupturi false şi reîmbinarea tuturor categoriilor şi zonelor în jurul unui ideal comun. O naţiune nu are voie să abandoneze pe nimeni, nici să discrimineze. La fel nici clasa politică. România e una pentru toţi.
Stat şi privat
Între stat şi mediul privat există o falie de care PDL a profitat, încurajând-o în speranţa că astfel îşi va acoperi lipsa de reforme şi de transparenţă. Pe modelul tuturor dictaturilor din istorie, când ceva mergea rău, partidul şi Traian Băsescu găseau câte un vinovat. La început au fost mogulii, apoi băieţii deştepţi, apoi, pentru că criza se acutiza, a fost nevoie de o categorie mai largă. Şi uite aşa au devenit bugetarii vinovaţi pentru eşecul guvernării portocalii.
Atitudinea de frondă nu a existat însă numai împotriva bugetarilor, aşa cum s-ar putea crede. Cu aceeaşi încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, Emil Boc nu s-a lăsat până când nu a desfiinţat circa 200.000 de IMM-uri pe motiv că dacă nu se descurcă pe criză, mai bine să moară. Aceste IMM-uri asigurau un loc de muncă şi activitatea cel puţin pentru familiile implicate, plus câţiva angajaţi. Dar PDL nu a catadicsit să se uite spre clasa de mijloc, pe care se lăuda că o reprezintă, aşa că a tăiat în carne vie. Apoi s-a trezit că economia României nu mai produce nimic şi că trebuie să împrumutăm în disperare.
Rezultatul a fost că bugetarii erau răi pentru că munceau la stat, iar privaţii erau răi pentru că încercau să supravieţuiască sub criză. Mediul privat era hoţ şi evazionist şi trebuia taxat la sânge, în special dacă nu era arondat clientelie portocalii, mediul bugetarilor trebuia şi el sărăcit, în special acolo unde nu erau oamenii puşi de putere.
Şi statul, şi privatul au rolul lor în economie, iar bunul mers al ţării are nevoie de ambele braţe. Dacă bugetarii îi privesc pe privaţi cu duşmănie, ca pe nişte oi bune de muls, suntem pe un drum eminamente eronat. La fel, dacă privaţii îi privesc pe bugetari ca pe nişte trântori care trăiesc pe spatele mediului privat. Ceea ce fosta putere a încercat să evite era de fapt unirea dintre categoriile sociale care, împreună, să solicite unul şi acelaşi lucru: respect. Împotriva acestei normalităţi s-a investit foarte mult propagandistic. Acum e timpul să lăsăm manipularea la o parte şi să reconsiderăm rolul angajaţilor de la stat şi de la privat şi să înţelegem în ce fel ei sunt interdependenţi.
Mediul privat susţine din taxe şi impozite cheltuielile statului, alături de cetăţeni de altfel. Din acest motiv, atât cetăţenii, cât şi mediul privat trebuie respectaţi, taxaţi într-un mod corect, uşuraţi de birocraţia împovărătoare care complică şi mai mult lucrurile şi protejaţi. Unde se duc taxele şi impozitele care apasă greu pe spatele tuturor contribuabililor? Aceasta este, până la urmă, întrebarea pe care şi-o pun românii plătitori la stat, fie în formă individuală, fie în formă juridică. Dacă statul administrează bine banul public, atunci românii vor înţelege că taxele au un sens. Dacă nu, revolta e firească.
Şi aici vine rolul bugetarilor, indiferent de poziţia ierarhică. Responsabilitatea faţă de banul public nu a fost niciodată luată în serios, iar acum e timpul să ne reconsiderăm poziţia în această materie. Bugetarii, ca şi politicienii, nu sunt moşierii României, nici stăpânii acestei ţări. Sunt administratori. Atunci trebuie să se comporte ca atare. Opinia publică românească vrea o schimbare radicală în această privinţă. Iar această metamorfoză trebuie să plece de sus, dar să ajungă până la ultimul ghişeu, până la portarul instituţiei publice şi până la poliţistul local. Fără o schimbare de atitudine a bugetarilor faţă de cetăţeni şi mediul privat, pe care să nu-i mai trateze ca pe nişte inamici din principiu, precum şi a cetăţenilor şi a mediului privat faţă de bugetari, vom rămâne blocaţi în acest conflict neproductiv dintre ei şi noi, indiferent cine sunt ei şi cine suntem noi. România Unită înseamnă că ei şi noi suntem din aceeaşi naţiune şi avem un ideal comun. România Unită înseamnă dispariţia animozităţii taberelor, categoriilor, păturilor sociale, pentru că dacă nu punem toţi umărul pentru ieşirea României din marasm, noi toţi vom avea de suferit de pe urma eşecului.