Semnalul alegerilor locale 2012
Semnalul alegerilor locale din iunie 2012 a fost fără ocolişuri şi a însemnat sfârşitul unui fel de a face politică. Prin votul lor masiv dat pentru USL şi împotriva diferitelor forme şi culori mutante în care se ascundea PDL-ul, românii au spus adio nu doar unui partid, ci şi unei viziuni politice care consta în dispreţ şi nesimţire. Încă de la mişcările din iarnă, cetăţenii şi-au arătat refuzul faţă de maniera dispreţuitoare şi superioară în care liderii guvernării de atunci înţelegeau să-i trateze. Aşa nu se mai poate, a fost mesajul românilor. Iar ceea ce a urmat a confirmat acest lucru.
PDL a dat o lecţie despre cum nu se guvernează un popor, despre cum nu se procedează atunci când eşti la putere şi despre cum democraţia are puterea de a-i pune la punct pe cei care se cred deasupra ei. Tăvălugul care a luat fosta putere şi a dus-o pe coclaurii pierzaniei mai ceva ca un tsunami neiertător s-a format în timp, cu fiecare răspuns dat în răspăr de miniştrii Guvernelor Boc, cu fiecare cedare a suveranităţii naţionale în faţa extremismului maghiar, cu fiecare cedare de resurse, cu fiecare batjocură a preşedintelui Traian Băsescu pentru care românii, dacă nu erau de acord cu dictatura de la Cotroceni, nu aveau decât să plece din ţară. O mare evoluţie de la Ceauşescu încoace, într-adevăr, pentru că atunci nu puteai pleca, nu aveai voie să fugi. Băsescu a fost mai îngăduitor ca să scape de critici: cui nu-i convine nu are decât să plece. Că doar România era a lui...
Dar poate lovitura cea mai dură pe care şi-a administrat-o singur PDL (sau mai degrabă marele cârmaci Traian Băsescu) a fost promovarea Elenei Udrea cu orice preţ, împotriva tuturor evidenţelor şi în dispreţul suveran al tuturor cetăţenilor şi al oricărui bun simţ public. Nu e de mirare că Udrea a devenit ţintă publică la alegerile locale şi că asocierea cu ea le-a adus pierderi grele tuturor candidaţilor acestui partid.
Udrea a reprezentat pentru românii care nu mai aveau mâncare pentru copii în urma austerităţii pedeliste imaginea absolută a luxului şi a furăciunii nelimitate. În anii portocalii, nimic nu a întruchipat mai bine mizeria politicii cotroceniste decât toaletele de lux ale ministrului Udrea în timp ce Băsescu le cerea românilor să tacă şi să înghită. Ei bine, toate acestea s-au adunat, iar partidul care ameninţa România a decontat din greu îmbogăţirea aleşilor săi pe spatele poporului. Numai demagogia şi impostura absolută a Elenei Udrea a costat fosta putere mai mult de cinci procente în alegerile locale.
În ziua în care, în cele din urmă, Udrea a catadicsit să-şi recunoască înfrângerea, mi-am permis să scriu un text care rămâne actual în continuare, pentru că sumarizează tot ceea ce au simţit românii în aceşti din urmă ani când salariile lor au fost tăiate pentru ca guvernanţii lor să arunce cu banii în stânga şi în dreapta. Aşadar, pot spune şi că o regret pe Elena Udrea pentru că PDL Bucureşti a avut rezultate spectaculoase sub înţeleapta sa conducere. O regret pe Elena Udrea pentru că s-au dus naibii nu numai cozile de primari ai puterii de la ministerul ei, veniţi să cerşească fonduri, ci şi încasările firmelor de top la genţi, pantofi şi ţoale de lux.
O regret pe Elena Udrea pentru că, fără ea, PDL Bucureşti nu va mai fi la fel. Nu va mai fi cea mai slabă dintre filialele din ţară, nu va mai avea cel mai bine îmbrăcat for de conducere, nici cele mai şmechere maşini şi nici cele mai profitabile afaceri. Fără Elena Udrea nimic nu va mai fi la fel, nici preşedintele Norvegiei, nici turismul care s-a prăbuşit cu 16 la sută cât timp a fost ea ministresă, nici masacrarea câinilor maidanezi din Bucureşti, nici scorul foarte bun al portocaliilor la Bucureşti de care a făcut pomenire Prigoană.
Probabil că viitorul politic al Elenei Udrea constă într-o filială PDL Dubai, acolo unde recuzita ei de lux să se asorteze şi să nu-i deranjeze pe cetăţeni, iar pantofii scumpi să nu se înglodeze în noroaiele satelor care nu au fost protejate de inundaţii, dar au primit terenuri de sport în pantă. În calitatea ei de viitor lider al mall-urilor din Emirate, îi urez succes şi pe această cale celei care a fost şi va rămâne în memoria românilor drept tânăra speranţă a imposturii politicii pedeliste.
Poate cuvintele mele au fost acide, poate au fost dure, dar faţă de mizeria la care Udrea şi acoliţii ei au condamnat România, cred că am fost prea blând...
Marea Bufoniadă
Un efect nedorit dar alarmant al confuziei produse de fosta putere a fost transformarea scenei publice într-o mare bufoniadă. Acest lucru s-a putut observa foarte bine la alegerile locale din 2012 prin rezultatul electoral obţinut de PP-DD pe baza spectacolelor date seară de seară de Dan Diaconescu. Ceva similar am mai trăit în 2000, când politicile dezastruoase ale CDR au dus la ascensiunea PRM.
Dar iniţiatorul bufoniadei nu a fost Dan Diaconescu, ci Traian Băsescu. El este cel care a transformat politica românească în dans şi chef, în bârfe şi miştouri de care însă românii s-au dezgustat. Efectele acestui fel de a coborî politica la nivelul mahalalei şi al ştirilor de la ora 5 nu s-au şters şi vor mai dura. Trist este că s-ar putea să afle şi partenerii internaţionali care se vor întâlni la Deveselu, de exemplu, cu un primar reprezentant al unui partid al populismului deşănţat. Dar, repet, vina este a fostului partid de la putere şi a lui Traian Băsescu. Prea mulţi ani, Cotroceniul a fost un fel de OTV de unde, seară de seară, Băsescu ieşea public pentru a-şi descărca nervii pe unii şi pe alţii, pentru a învrăjbi şi manipula. Starea naţiunii în gura lui Băsescu a devenit starea cârciumii şi a bancurilor, a jignirilor şi atacurilor la persoană. Efectele se pot vedea şi azi. Nivelul politicii a coborât spectaculos din cauza direcţiei lansate de PDL şi de Cotroceni şi vom avea mult de furcă pentru a readuce seriozitatea şi argumentele în discursul public.
Până una alta, trebuie să asistăm la derapajele de discurs şi de atitudine ale acestui copil vitreg al dictaturii de Controceni care este partidul lui Dan Diaconescu şi care reprezintă imaginea în oglindă a întregii viziuni despre viaţă şi lume a unor oameni ca Traian Băsescu sau Elena Udrea. PP-DD este moştenitorul de drept al filosofiei politice a celor doi sus-numiţi, iar prăbuşirea decenţei publice este consecinţa directă a modului în care Băsescu a condus ţara în ultimii ani.
De fapt, PP-DD a adunat, graţie mentalităţii încurajate de fosta putere, toate relele extremismului de dreapta cu toate racilele extremismului de stânga, dând naştere unui coctail Molotov din punct de vedere democratic şi cetăţenesc.
Norocul este că, precum partidul lui Becali la rândul său, PP-DD va dispărea, iar momentul acesta va veni de îndată ce politica serioasă va şterge urmele dezastrului, iar spaţiul public va fi populat cu politicieni, nu cu clovni...
Canibalizarea unui partid fără ideologie
Mi-am permis să folosesc un termen mai deocheat, precum canibalizare, pentru descrierea destinului unui partid fără ideologie precum PDL, făcând trimitere la unul dintre „intelectualii” partidului şi ai lui Băsescu, Cătălin Avramescu, beneficiar al unei sponsorizări din bugetul României prin ICR pentru a-şi publica o minunată operă intitulată „Filozoful crud. O istorie a canibalismului”. El a devenit ulterior ambasador al României, dovadă că Băsescu ştie să aprecieze valorile culturale autentice.
Şi pentru că ideologii portocalii, cei care au jonglat atât de lesne între stânga şi dreapta, păreau specialişti în concepte atât de româneşti şi profunde precum ponei roz şi canibalism, nu-i de mirare că şi partidul Cotrocenilor, cu o graţie demnă de pornografia politică la care s-au dedat ani de zile şi din care s-a născut mutantul PP-DD, a demarat o amplă campanie de autocanibalizare imediat după alegerile locale.
Prima care a fugit de la faţa locului a fost Elena Udrea, pe care am „regretat-o” cu câteva rânduri mai sus.
Apoi, întreaga conducere a formaţiunii (mai puţin Traian Băsescu, el fiind neoficial) şi-a depus mandatele. În acelaşi timp au început dezvăluirile despre viaţa de partid. Cum punea Udrea „delfini” pe posturi, cum alţii îşi aduceau amantele să fie angajate de Udrea, picanterii de acest gen. Un spectacol greu de digerat pentru românii care au făcut foamea ani de zile cu justificarea crizei. La PDL nu era criză decât de delfini şi de amante!
Până la urmă, au primit ce au meritat. Ce viitor putea să aibă această încrengătură de interese care nu a făcut niciodată politică, ci numai afaceri, care nu a avut niciodată ideologie, ci numai poveşti de împrumut şi asocieri oportuniste? Cum ar fi putut să reziste la votul popular şi cum ar fi trecut testul democraţiei? Singura perioadă în care a crescut acest partid a fost cea de anulare a democraţiei, de control al presei, de atac la libertăţile şi drepturile cetăţeneşti şi de gâtuire a demnităţii româneşti. Cum a venit un vânt de libertate, odată cu ieşirea românilor în stradă, PDL a picat ca un joc de domino. Dovadă că nu era un partid democratic, nu avea ce să caute în România zilelor noastre şi nu a făcut decât rău, întorcându-ne la practicile comuniste.
Istoria va repune lucrurile la locul lor, readucând normalitatea prin efortul nostru, al tuturor. Iar această formaţiune va fi un model de „Aşa nu” în manuale, precum şi o sursă de inspiraţie pentru scriitorii înclinaţi către picanterii. Locul portocaliilor nu este în politica românească, ci în literatura de budoir sau în bancurile neiertătoare ale românilor. Acolo va ajunge şi va rămâne, de altfel.
Atunci când PNŢCD şi-a început declinul, s-au făcut tabere, s-au împărţit acuzaţii şi s-au căutat soluţii. Taberele încă există, acuzaţii încă se aruncă, numai PNŢCD nu prea mai există… Fostul partid de guvernământ a luat-o în aceeaşi direcţie şi acum asistăm la devorarea taberelor între ele, care vin cu soluţii care de care mai trăznite. Aşa încât trebuie doar să avem răbdare şi să învăţăm că istoria nu iartă şi că românii sunt foarte hotărâţi să-i pedepsească aşa cum se cuvine pe cei care şi-au bătut joc de ţara lor. Spectacolul penibil al reformei din acest partid dovedeşte că i-a sunat ceasul…
Dintre soluţiile vehiculate la ora discuţiilor care au urmat demisiei conducerii PDL, nici nu ştiu care era mai hilară, cvartetul format din Sever Voinescu, Monica Macovei, Cristian Preda şi Theodor Paleologu sau revenirea falimentului politic în persoana lui M.R. Ungureanu? Dintre toţi aceştia, nimeni nu a reuşit vreodată o victorie serioasă în alegeri, nu a avut o experienţă politică semnificativă sau nu a făcut măcar efortul de a pune pe picioare o singură organizaţie de partid.
Partidul lui Băsescu a intrat în zodia neagră, e clar, iar războaiele interne sunt menite să ducă la bun sfârşit ceea ce votul dat de români a început: destrămarea unei formaţiuni care nu a adus nimic bun acestei ţări. Ce lasă în urmă acest partid? Amintirea celei mai dezastruoase guvernări, a celei mai mari imposturi şi a celor mai sinistre personaje din viaţa publică românească.
Incapabil să-şi revină din stilul său inconfundabil şi detestat de români, fosta putere a mai primit o mână de ajutor de la preşedintele Băsescu, pentru că prea vocifera toată lumea profeţindu-i sfârşitul inevitabil. Aşa încât s-a încercat o diversiune cu doctoratul în studii juridice al premierului, cu dezvăluiri făcute într-o revistă de ştiinţe naturale (ce potriveală! dar dacă numai acolo au găsit pionul…), pentru a muta atenţia, iar dezintegrarea să se oprească. A mai apărut şi marea incompatibilitate a marelui actor Mircea Diaconu, ţinta ANI, instituţia de râs care a închis ochii bine mersi la marii învârtitori de miliarde ai fostei puteri, dar l-a găsit pe actorul Mircea Diaconu ca simbol al răului.
Băsescienii fac în opoziţie ca şi la putere: se ocupă cu prostii. Tocmai de aceea cred cu tărie în continuare în micirea şi în disoluţia acestui partid, pentru că, în loc să înveţe din greşeli, să-şi refacă structurile şi să-şi schimbe comportamentul, acest partid continuă să se joace de-a dosarele, murdăriile şi intrigile. Acestea îi vor aduce şi pierzania, nu e nicio îndoială.
Cât despre modul în care, după marea reformă şi după promisiunile nepătaţilor reformişti, PDL a avut un singur candidat pentru preşedinţia partidului, acest lucru nu face decât să sublinieze spiritul democratic absolut al acestui partid care a mers întotdeauna pe candidaţi unici, pe dictatură, pe lipsa alternativelor. Stil care l-a dus acolo unde este şi în clipa de faţă.
Alegerile din partid de la sfârşitul lunii iunie 2012 au confirmat aşteptările sau, mai degrabă, lipsa de aşteptări faţă de acest partid. Reforma s-a terminat aşa cum a început, cu un candidat unic pentru şefia partidului, care, ce surpriză, a şi câştigat, şi cu o pleiadă de vicepreşedinţi şi prim-vicepreşedinţi, care de care mai democraţi şi mai dedicaţi binelui public. Dintre toţi s-a remarcat, de departe, Cristian Preda, promovat ca prim-vicepreşedinte, mă întreb pentru care merite. Pentru cele de la alegerile locale, unde, la Sectorul 4 Bucureşti, a reuşit alături de Sulfina Barbu o înfrângere zdrobitoare a propriului partid? Sau pentru insistenţa cu care a vrut să promoveze acuzaţiile de plagiat la adresa premierului, doar, doar, îl va băga cineva în seamă?
Cristian Preda a fost tipul de politruc de succes, plecat pe cai mari în perioada comunistă, când a ajuns responsabil de organizarea Conferinței Naționale a UASCR din 1988 și când publica ode comunismului la Editura Politică. Mare expert în marxism, Cristian Preda a descoperit de student că linguşeala sistemului şi a puterii este plină de avantaje. Aşa încât, la faza naţională a Concursului profesional-ştiinţific studenţesc de ştiinţe sociale, Secţiunea “Materialism dialectic şi istoric”, Cristian Preda a obţinut un punctaj maxim, punctaj pe care l-a respectat şi când a primit votul pentru funcţia din partidul lui Băsescu.
După ce a început glorios sub comunism, Cristian Preda a continuat şi în democraţie, pe lângă preşedintele Emil Constantinescu, fiind propulsat în aparatul de stat, iar apoi s-a lepădat de acesta şi şi-a găsit cel mai bun stăpân în persoana preşedintelui Traian Băsescu. Nu a avut nicio problemă să-şi modifice opţiunile şi să treacă de la Constantinescu la Băsescu, după cum nici trecerea de la marxism la democraţie nu l-a jenat prea tare.
Acum, Cristian Preda pozează în mare lider democrat-liberal. Nu pot decât să am încredere în viitorul luminos al acestui partid cu un prim-vicepreşedinte de talia oportunistului Cristian Preda…
ICR şi cultura română
Cazul Institutului Cultural Român a făcut destulă vâlvă încât să ne aducă în faţa unei dezbateri principiale despre cum ar trebui să funcţioneze o instituţie culturală. Acuzele de politizare ale trecerii ICR în subordinea Senatului, după ce a funcţionat foarte „depolitizată” sub Traian Băsescu şi sub Patapievici, ne arată în ce măsură preşedintele României a vrut să controleze totul, inclusiv cultura. Miza nu era chiar aşa de mică şi nu se reducea la valoarea bugetului anual al ICR, de circa 10 milioane de euro, un moft faţă de afacerile PDL. Miza era controlul artiştilor şi al intelectualităţii, în aşa fel încât oricine beneficia de bani de la ICR să se simtă cel puţin stânjenit să îl critice pe Traian Băsescu.
Cei care au prins cultura de dinainte de 1989 ştiu cum funcţiona cenzura, mai mult ca autocenzură. Eu o ştiu din cărţi şi din povestirile celor care au trăit-o, dar am înţeles-o cel mai bine când am văzut-o reiterată de Traian Băsescu. Vrei să ţi se publice cărţile? Vrei să fii invitat la festivaluri sau forumuri? Atunci închizi ochii când vine vorba de derapajele lui Băsescu de la democraţie. Atunci taci din gură când preşedintele ia sub control toate instituţiile statului şi închide, încet, încet, orice voce critică. Exact acest lucru l-a reuşit ICR sub preşedinţia lui Băsescu: scrierea unui manual de stimulat politruci şi lăudaci, pe de o parte, şi un instrument foarte eficient de autocenzură pentru oricine voia sprijin pentru acte de cultură în România. Credeţi că nu a funcţionat? Câţi artişti sau intelectuali au avut curajul să vorbească împotriva lui Traian Băsescu şi a Elenei Udrea? Câţi au avut curajul să stea împotriva dictaturii crescânde şi să îşi îndeplinească rolul de conştiinţă critică? Doar şi acesta este rolul intelectualilor. Prea puţini. Şi, cu siguranţă, nu cei abonaţi la fondurile ICR. Dimpotrivă, printre răsfăţaţii ICR se numărau cei mai mari poeţi de curte, cu Liiceanu, Mihăeş, Cărtărescu şi Patapievici pe primele locuri.
Şi atunci ce ICR au apărat cei care au făcut liste de protest şi petiţii? De ce nu au protestat când un spectacol de teatru a fost oprit în Bucureşti pentru că ironiza ascensiunea Elenei Udrea? Unde a fost conştiinţa libertăţii atunci? A fost cea mai mare ruşine a intelectualilor felul în care unii dintre ei au reiterat modelul poeţilor de la curtea lui Ceauşescu, fiind în stare de orice ditirambe şi de orice tăceri complice numai să aibă privilegiile oferite de ICR. Culmea atitudinii lor democratice, protestul lor viza ieşirea ICR de sub supravegherea unui preşedinte obsedat de control şi de servicii secrete şi intrarea institutului sub patronajul unei Camere a Parlamentului. Culmea e că sub comunism asemenea atitudini mai puteau fi înţelese, braţul lung al Securităţii acţionând şi cu măsuri de forţă, la nevoie. Dar acum, în democraţie, nu i-a obligat nimeni să fie slugile lui Băsescu. Au făcut-o doar pentru privilegii, în timp ce profesorii rămâneau fără salarii sau chiar fără locuri de muncă. Unde era solidaritatea de breaslă? Unde era conştiinţa intelectualilor când Băsescu îi făcea pe elevi şi pe filosofi tâmpiţi şi când le spunea tuturor românilor că a face şcoală e o greşeală, pentru că el nu a luat studiile în serios şi utie ce bine a ajuns? Şi-au îngropat conştiinţa pentru câteva călătorii în străinătate şi pentru a fi publicaţi pe bani de la buget. Aceşti „intelectuali” nu-şi merită nici respectul, nici poziţia datorată oamenilor de cultură. Laşitatea nu e o calitate culturală, iar oportunismul cu atât mai puţin.
Aceeaşi situaţie a fost şi în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus prin grija lui Traian Băsescu de Vladimir Tismăneanu, unul din lăudătorii lui cei mai fervenţi.
O cultură nu poate trăi din politică, nici cu politruci. Altfel, cultura moare, pentru că spiritul ei este libertatea şi creativitatea. Politrucii aduşi de Traian Băsescu la conducerea culturii române nu au creat niciodată nimic valid, şi, până la urmă, cât s-ar putea pricepe Traian Băsescu la cultură pentru ca numirile sale să fie corecte? Cât înţelege Băsescu dintr-o carte, dacă el citeşte de ani de zile acelaşi volum din Cărtărescu?
Băsescu a înţeles doar un lucru: că intelectualii, ca şi restul României, se împart în cei care îl laudă şi cei care îl critică. Şi, pentru că nu puteau să îl laude toţi, că nu toţi aveau obrazul aşa de gros încât să fie încântaţi de limbajul său suburban şi de gesturile sale de mahala, atunci măcar să-i facă să tacă prin diferite stipendii şi motivări financiare. Ceea ce a şi reuşit, în bună parte.
Aşadar, Traian Băsescu nu a fost doar un distrugător al democraţiei româneşti sau al independenţei justiţiei, ci şi un gâtuitor al culturii române. A dat-o pe mâna politrucilor care au făcut ce ştiau ei mai bine: au împărţit caşcavalul între prieteni, în gaşcă, exact cum făcea şi clientela portocalie cu fondurile europene sau cu banii din diferitele bugete. O operă demnă de vremuri de tristă amintire. Dar Băsescu a învăţat bine la şcoala comunismului că trebuie să-i faci pe critici să tacă, pe unii cu forţa, pe alţii să-i cumperi, dar în final să aşterni groaza şi tăcerea.
De aceea a fost şocat Băsescu de fenomenul Piaţa Universităţii, acolo unde intelectuali care nu fuseseră plătiţi de ICR-ul lui Patapievici sau de IICCMER-ul lui Tismăneanu au ieşit să spună că împăratul (doar aşa îi plăcea să i se spună, Zeus) era gol. Şi gol a rămas de atunci, iar goliciunea lui devine tot mai evidentă şi mai detaliată pe măsură ce se ridică vălurile manipulării şi controlului pe care Băsescu le-a aruncat peste România.
Acum, de când cultura română a ieşit de sub zodia detractorilor pentru care Eminescu este o fantomă a trecutului, iar valorile tradiţionale româneşti o spurcăciune de care trebuie să ne lepădăm ca să nu părem sălbatici, avem din nou o şansă să arătăm lumii cine suntem, să ne explicăm şi să producem pe limba noastră lucrurile care ne reprezintă. Avem din nou dreptul să fim mândri că suntem români, lucru interzis sub Patapievici ca fiind protocronism sau subcultură. Avem dreptul să fim decenţi şi să preţuim virtuţile, lucru considerat de culturnicii lui Băsescu drept demodat, firesc pe undeva având în vedere cine era liderul lor spiritual, un preşedinte care a transformat preşedinţia în bâlci şi dialogul în hăhăială.
Să mai spunem că în Consiliul de Conducere al ICR erau Daniel Funeriu şi Valeriu Turcan, ale căror singure opere culturale au fost odele aduse lui Băsescu, pentru a înţelege maniera în care preşedintele a vrut să controleze ideile acestui popor. Ei bine, nu a reuşit. Iar acum, ideile, eliberate, se vor întoarce împotriva celui care a vrut să le pună în lanţuri.
Pe stilul PDL, imediat, s-a rezolvat de un protest pentru a arăta „susţinerea populară” de care se bucură ICR. Dacă şi cei nemulţumiţi de activitatea lui Patapievici ar fi ieşit în stradă, protestul ar fi trebuit organizat altundeva, pentru că nu ar fi avut loc în faţa ICR. Păcat că băsescienii nu mai au mulţimi pe care să le scoată în stradă pentru că au pierdut alegerile, pentru că au fost „furaţi”, pentru că democraţia este falsificată, aşa cum s-a făcut caz şi în speţa ICR.
Incongruenţele fostei puteri din momentul în care a trecut în opoziţie au crescut într-un mod şocant, pentru că a încercat să revină la statutul său de reprezentant al societăţii civile, de apărător al dreptăţii şi al libertăţilor cetăţeneşti, folosindu-se în acest scop de orice, chiar şi de cultura română. Dar câtă credibilitate mai avea ca apărător al libertăţii după ce le restrânsese şi le înşelase amarnic ani de-a rândul? Din această cauză, statura de ONG-ist a PDL-ului a devenit ridicolă, iar Vişanii şi Porele, nume sui generis, străduindu-se să arate cât de bine intenţionaţi erau de fapt Băsescu şi partidul său când omorau democraţia, au devenit imagini de epocă şi aşa vor rămâne în amintirea noastră.