"Ceva e Totul și Totul e Ceva, dar e nimeni.
Cineva nu este ceva, deci e nimic, dar nu e nimeni."
Argumentul mental, logic prin care panteismul budist sau de altă factură este argumentat pornește de la o axiomă: 90
dacă nu există delimitare, separare – ceva distinctiv –
cinevaul este unul și același. Adică, cumva, Cinevaul se poate multiplica, pot fi mai mulți doar prin ceva care să
separe Cinevaul unul de altul. Dacă nu este niciun ceva (nimic), atunci există doar un Cineva, nu mai mulți.
Ceea ce se consideră a fi persoană (respectiv individualitate, unicitate) nu doar în Orient, este reprezentat de corp, gândire, memorie și emoții personale
– al meul. Este ceea ce gramatical este reprezentat de
"mine", "me"-ul englez sau "moi"-ul francez. Nu se referă
la "Eu", 'I"-ul din engleză sau "Je"-ul din franceză.
Singurul
care
conjugă
verbele,
care
actează,
cunoscătorul, martorul etc...
Pe acesta, orientalii îl consideră impersonal pentru că nu este ceva cuantificabil, deci nu este ceva. Paradoxal, spun că nu este personal, ci impersonal, dar nu spun că acesta, de exemplu "Eu sunt" este "Cineva".
Este maximum ce poate prelucra și verbaliza mintea despre "Cineva" – nefiind ceva (aceasta sau ailaltă, cât sau cum sau unde sau când) este nimic ("nothing" –
"niciun ceva", care să se afle în spațiu și timp și să poată
fi înregistrat de memorie). Deci Cinevaul nu poate fi înregistrat de memorie. Nu-mi aduc aminte că eu sunt, ci eu sunt cel care eventual nu-mi aduc aminte că sunt eu în timp sau netimp ce sunt...
Deci avem de-a face pe de o parte cu o confuzie de termeni și, pe de alta, cu evitarea termenului de "Cineva"
care este denumit indirect și prin negație nimic (niciun ceva) sau impersonal (nicio persoană – niciun corp, minte, simțire privată, separată de-o alta, de întreg). Acesta din urmă este considerat "Eu Sunt" care este impersonal în termenii arătați mai sus, pentru că mintea nu poate reprezenta unicitatea unui "niciun ceva" a nimicului, a Cinevaului, decât ca uni-versal (Unul în multiplicitatea 91
formelor – brahmanism, hinduism, budism). Nu mai mulți.
De ce? Pentru că mintea operează cu separări, cu deosebiri de formă și conținut, de timp și localizare spațială, de modalitate (mișcare, dinamică) de a fi în timp și spațiu. Fără separare nu pricepe individualitatea, unicul.
I se pare un paradox: unic și universal în același timp.
Pentru minte Cinevaul este o taină de necuprins.
E firesc să fie așa pentru că mintea este un simplu instrument pentru cineva. O șurubelniță nu poate cunoaște utilizatorul, omul...
Cinevaul, însă, este cel ce utilizează, adică este "Eu", "I",
"Je" care conjugă verbele, care actează...
Asta este ceea ce aduce nou dogma creștină în istoria înțelesului de persoană. O dezrobește de "ceva"...
Dar este un lucru tare greu de înțeles și de Occident (care rămâne cramponat în ideologia persoanei corporale), dar și de Orient (care are o predilecție către o conștiință
colectivă)...
De aceea, oamenii de știință cu deschideri spirituale sunt orientați mai degrabă spre Orient, tocmai pentru că merg pe calea gândirii, chiar dacă dezideratul este de a nu te identifica cu mintea. El rămâne un deziderat...
Cea mai înaltă știință formulată de mintea umană
(mecanica cuantică) a ajuns la nivelul postulării conștiinței universale...
Acest impas nu poate fi depășit dacă nu se reflectează și meditează îndeajuns la acest tainic "Cineva"...
Mai simplu spus, în termenii tradiționali de spirit (Eu, sursă – ceea ce în dogma creștină este denumit ca persoană, de regulă cea dumnezeiască), suflet (estență, corp de lumină, energie mai mult sau mai puțin subtilă, depozitare de memorie, penetrat de conștiință etc.) și trup (corp fizic cu instincte, minte și emoții), există tendința de a recunoaște individualitatea doar la nivelul trupului și al 92
sufletului. Nu la nivelul spiritului. Spiritul este doar unul.
Fie că e numit marele spirit, divinul (sau scânteia divină) din toți sau, mai tehnic, sursa.
Cineva e nimic pentru că nu e ceva, dar nu e nimeni pentru că nu e ceva.
Numai cineva iubește.
Când cineva iubește ceva, iubește pe nimeni. Când cineva iubește pe cineva, nu iubește ceva (pe nimeni), ci nimic (niciun ceva).
Doar cineva poate iubi, nu ceva.
Ceva nu determină niciodată iubirea. Poate atracție în sensul de a fi posedat, avut. Numai ceva poate fi avut (cel puțin senzația sau iluzia de a fi avut).
Cineva nu poate fi avut. Doar iubit.
De asemenea, doar cineva poate iubi. Nu ceva. Ceva poate fi doar atras. Ceva e doar la diateza pasivă.
1. Eu nu sunt nimeni (ceva), ci nimic (cineva – niciun ceva).
2. Eu nu pot iubi pe nimeni (ceva), doar doresc să-l posed, să-l am, să-l dețin.
3. Ego-ul este ceva (mine, "me", "moi"), nu cineva. Deci el supraviețuiește doar prin a poseda și/sau a fi posedat.
El e determinat de instincte de perpetuare (ideea de nemurire în ceva) și de supraviețuire ori dăinuire a cevaului, a ce poate să aibă (calități, proprietăți etc.).
Deci egoul nu poate iubi.
Deci iubirea nu poate fi ego-istă.
Iubirea este eu-istă sau cineva-istă.
Iubirea nu există ca substantiv, ci ca verb – iubesc.
Cine?
Eu (I, Je) – nimicul, Cinevaul. Cel ce îl poate conjuga, acta. Este rezultatul ființial al conjugării verbului fundamental Cred (știu, cunosc) că sunt...
93
Formalizat ar arăta cam așa: Nimeni=ceva=totul
Nimic=cineva
Cineva -> iubește
Ceva -/-> iubește
Dacă Cineva iubește -> Ceva => iubește pe Nimeni (iluzia)
Dacă Cineva iubește -> Cineva => iubește Nimicul (adevărul)
În gândirea comună, "cineva" este definit prin ceva –
ființă, regn, specie, atribute gen achiziții de cunoștințe sau abilități, statut social, profesional etc. Dar "cineva" este o categorie gramaticală care indică pe "Eu sunt", unicitatea lui "Eu sunt", total-altul. Total alt-felul este o năzuință de a fi unic prin ceva, prin felul de a face sau a avea ceva (special sau mai mult).
Cineva fiește ca/în "Eu sunt", fiind "Eu", dar dacă vrea, poate trăi ceva. A trăi ceva implică risc. Riscul este de a încerca să posezi ce trăiești și/sau să te identifici cu ce trăiești, devenind astfel ceva. Nu devii ontologic ceva, dar identificându-te cu CE trăiești, cu ceva, cazi în ceva. Dar ceva este nimeni, așa că întotdeauna vei trăi cu frica de a fi nimeni și vei tânji mereu să fii cineva, dar, identificându-te cu ceva, nu vezi altă opțiune decât a acumula cât mai multe ceva-uri, chiar totul – toate avuțiile, toată
cunoașterea, toate abilitățile, toate meritele... TOTUL. Vei tânji mereu după perfecțiune, pentru că numai ea îți poate aduce anularea sentimentului profund de insuficiență.
Sentimentul, însă, va dăinui, atâta timp cât te identifici cu ceva, chiar dacă ai achiziționa, prin reducere la absurd, Totul. A trăi ceva, este întotdeauna un risc. A trăi, este cu risc. Riscul constă în a te crampona de ceea ce trăiești, să
nu îi mai dai drumul și astfel de a nu mai trăi dar nici de 94
a fi-i, precum și de a te identifica cu ceva, devenind ceva
– nimeni.
Cineva, deci, fiește ca/în "Eu sunt" și alege să trăiască
ceva. Riscul de a "deveni" ceva există doar dacă se identifică cu ceva, cu ce trăiește. Asta se poate întâmpla doar dacă iese din "Eu sunt" sau dacă nu revine în "Eu sunt" de câte ori se desprinde (pierde) de ceea ce trăiește.
Dacă lasă să treacă, să se ducă ceea ce trăiește (trăiește durerea pierderii), atunci nu se pierde de/din "Eu sunt".
Este necesară această reamintire constantă de "Eu sunt"
ca centru, ca singularitate a "Cine sunt Eu" pentru a nu mă pierde în ec-sistențialitate, pe suprafața ființială a actelor mele de trăire.
Pentru asta este necesar să mențin pulsul, prinderea și desprinderea de trăire, premanenta revenire în "Eu sunt"
și permanenta deschidere către trăire.